Istoria Slatinei

Revoluția din Decembrie 1989 în municipiul Slatina (județul Olt) - Pagina 14

Index articole

Gică Nebunul a răspuns, rânjind: „Stai, bre, că sunt multe cadavre care blochează ușa!” Atunci, eu l-am agățat ușor de picior, zicându-i cu inima cât puricele: „Gică, sunt Soare de la Intim, te rog fă ceva să scap de aici!” El a scos un mic strigăt de teamă, fiindcă era obișnuit cu cadavrele moarte definitiv, nu cu cadavrele aproape vii, care - culmea - erau capabile să-i și ceară să le salveze. Știam că așa-zisul sadism al lui Gică Nebunul, precum și neînfricarea sa în fața  cadavrelor, erau o mască, pe care și-o impunea acesta, pentru a-și putea face această meserie ingrată de ani și ani… Avea însă inimă de copil și, de multe ori, când era beat, își plângea soarta și părinții care, dacă nu mă înșel, erau de undeva de prin Ardeal.

Mi-a spus să stau liniștit, că va încerca să mă ajute, atunci când va găsi momentul potrivit. S-a dat jos din mașină ca să vadă unde sunt cei care au condus mașinile. După 2-3 minute, s-a întors către mine și mi-a spus: „Soare, acum e momentul, șoferii celor două mașini s-au furișat după niște tufișuri din curtea Spitalului, ca să se pișe!” Am coborât din mașină; întunericul se lăsase definitiv și am luat-o spre stânga, pe lângă gardul de sârmă. Profitam din plin de faptul că locul unde oprise mașina nu era luminat. Depărtându-mă de la locul cu pricina, am văzut că erau două mașini frigorifice, una mare și una mică (una de 10 tone și alta de 20 de tone). Eu am fost în cea mare… Atunci, am realizat că, după ce s-a rupt cardanul, mașina mare a fost tractată de cea mică. Și am mai sesizat ceva: instalația frigorifică din mașina mare nu a funcționat nicio secundă, altfel ajungeam răcitură până la Slatina…

Am ieșit lejer, printr-o gaură mare a gardului spitalului și am plecat direct spre Stația de Taxi. Am recunoscut pe un taximetrist de treabă, pe care îl chema Jumară. Când m-a văzut în ce hal sunt, plin de sânge și ud din cap până-n picioare, s-a speriat și a avut tendința să mă respingă, în prima fază. L-am implorat să mă ducă acasă la Osica de Sus, spunându-i că tatăl meu îi va achita contravaloarea transportului. Jumară s-a înduioșat, a pus un sac de nailon pe bancheta din spate și m-a poftit înăuntru. Aveam apartament în Slatina, după cum v-am mai povestit, însă îmi era prea frică să merg acolo, așa că m-am dus direct la tata și la mama acasă, așa cum am făcut de atâtea ori, la vremuri de cumpănă grea”38.

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 Constantin Soare, împreună cu alți slătineni, între care ziaristul Adrian Cijevski, au plecat cu trenul la București, unde se desfășura la „Revoluția mare”. Despre acest episod acesta a consemnat următoarele: „În acea noapte de 22 spre 23 decembrie 1989, ne-am urcat în tren și am plecat spre București. Am ajuns dimineață la ora 9 în Gara de Nord. Am luat metroul și ne-am dus în Piața Aviatorilor, la sediul TVR, cu gândul să iau cuvântul, ca să mă audă toată România. La intrarea pe Poarta 2 a TVR, ne-a primit un tovarăș căpitan, cu numele Iliescu (...).

... Între timp, Adrian Cijevski reușise să ne ia câte-un bon de intrare la Televiziune, iar în momentul când am făcut primii pași spre intrare, am văzut un bărbat solid, care le zicea celor ce-l arestaseră: „Nu știu ce se întâmplă, tovarăși! Căci toți facem parte din aceeași unitate a trupelor speciale (USLA), parcă ne-a împărțit cineva în două. Eu nu am tras în nimeni, vă jur pe viața mea!” Bărbatul avea mâinile legate la spate cu sârmă… Nu-mi venea să cred. Bărbatul solid, legat la mâini cu sârmă se adresa unui domn, pe care – ulterior – am aflat că-l cheamă Cico Dumitrescu. Acesta le dădea ordine celor doi parașutiști care-l păzeau.

Am făcut stânga-mprejur și le-am spus lui Cijevski (camaradul meu din Slatina), cât și lui Tata Iancu, colegul meu de suferință, că acolo se întâmplă lucruri necurate. Și că aș prefera să plecăm.

Zis și făcut. Am plecat spre gara de Metrou din apropiere, acolo unde m-am întâlnit cu foarte mulți revoluționari din Slatina: Vasile Cristinel, Liviu Duțu, Valentin Zamfir, Simona Constantinescu, Florea Cernat, Nenu Marian Albert și cu mulți alții, pe care nu-i știam decât din vedere. Unul dintre aceștia îmi spune la ureche: „– Soare, știi cine este comandantul nostru, cel care răspunde de olteni? Fiindcă, aici s-a format un comandament. Nimeni altul decât Gheorghe Comănescu! Un comunist infiltrat printre revoluționari, venit special printre noi”. Vestea că, printre noi există un diversionist, a ajuns repede și la un grup de militari, care l-au arestat pe concitadinul nostru, Comănescu, în Piața Victoriei.

În Piața Aviatorilor, acolo unde s-au dus militarii cu arestatul și acolo unde și noi, grupul de revoluționari slătineni am mers, cineva a intervenit pentru Comănescu ca să fie eliberat. Era așa un fel de haos și o suspiciune generală. Un haos în care oricine putea prelua comanda, oricine putea aresta pe oricine și era foarte ușor să spui despre cineva că este securist sau torționar, pentru ca mulțimea să-l linșeze. Oricând puteai să fii  considerat erou, iar – în câteva minute – să fii declarat dușman al Revoluției, așa cum se spunea pe vremuri – „dușman al poporului”. Era un vid legislativ și o degringoladă, care începuseră să-mi toarne frica în oase… Așadar, în această atmosferă incertă, un anume Constantin Toma (care, mai târziu, a fost președintele Asociației de Revoluționari Metrou București), însărcinat de nu știu cine să-i conducă pe revoluționarii de la Piața Aviatorilor, a cerut eliberarea lui Gheorghe Comănescu. M-am îmbărbătat și l-am întrebat pe Toma: „Cine ești dumneata și cine te-a pus să ne conduci?” „Eu am tot dreptul să-i conduc pe revoluționari, pentru că am fost deținut politic, după Greva minerilor de la Petroșani!”, mi-a replicat respectivul. „Dacă ai participat la această grevă, poți să-mi spui cum îl chema pe inginerul care a condus această mișcare și a luat cuvântul, atunci când a venit Ceaușescu?”, am continuat eu seria  întrebărilor. Atunci, el a spus că acela care a condus greva este chiar el. Când am văzut că minte cu nerușinare, am strigat, în gura mare, către grupul de militari: „Arestați-l, este un impostor!”.

Atunci, militarii l-au arestat și pe el și i-au condus pe amândoi (adică și pe Gheorghe Comănescu) la Poarta 2 a Televiziunii Române, unde era un ofițer de serviciu (așa cum am mai spus), un căpitan pe nume Iliescu, din Caracal, după propriile lui spuse. De la parașutiști. Acestuia nu i-a venit să creadă că ne arestăm olteni pe olteni.

Mă întreb și astăzi, după 21 de ani de la Revoluția Română, ce căutau acolo parașutiștii de la Caracal, ce căuta Dan Stuparu, care tocmai antrenase trupele speciale de la Școala de Poliție din Slatina, ce căuta Gheorghe Dobrinoiu, după unii fost comandant al Școlii de Subofițeri de Miliție „Nicolae Golescu” Slatina, și Anghel Andreescu, șef de catedră și șef de Stat Major al aceleiași școli, care purta  și un nume conspirativ – Ologu. După câteva ore, cei doi – Comănescu și Toma – au fost, în chip miraculos, eliberați”39.

Constantin Soare mai afirmă că toate relatările sale „despre fenomenul mașinilor cu morți de la Timișoara, care au poposit la Slatina, despre acidul sulfuric și despre deplasarea de la Școala de Miliție Olt a trupelor speciale, care au ucis oameni în orașul de pe Bega”, i-au fost aduse la cunoștință lui Petre Roman, prin intermediul unei scrisori transmise prin intermediul tatălui său. El pretinde că a fost chiar primit de acesta în data de 29 ianuarie 1990, în calitate de membru al Comisiei de Abuzuri din Consiliul Frontului Salvării Nașionale Olt și secretar general al Asociației Tineretului Frontului Salvării Naționale Olt.

 

 

 

 

 

 

Alte articole

Poate te interesează:

© 2021 Slatina Ta. Drepturi rezervate.