Istoria Slatinei

Revoluția din Decembrie 1989 în municipiul Slatina (județul Olt) - Pagina 13

Index articole

Zis și făcut. Fără a-mi lua vreo aprobare specială, în ziua de 17 spre 18 decembrie 1989, am plecat spre Timișoara, cu vărul meu Virgil Soare, care lucra la ACR Slatina și care avea de rezolvat o problemă legată de un accident de circulație din Slatina, produs de un timișorean. La ora 10 și jumătate, în ziua de 18 decembrie, intram în Orașul Revoluției, supravegheați de cordoanele Miliției și Armatei, care controlau toate mașinile ce intrau în burgul bănățean. La ora 11.00, eram pe strada pe care se găsea sediul Procuraturii Militare din Timișoara. Virgil Soare a găsit cu greu un loc de parcare, timp în care eu am coborât pentru a merge pe jos spre Procuratură. Nu am reușit să parcurg mai mult de 50 de metri și am fost oprit de patru bărbați îmbrăcați în haine lungi de piele, care m-au legitimat și m-au întrebat despre scopul și durata vizitei mele în Timișoara. După ce m-am legitimat, unul dintre securiști m-a invitat într-o dubă fumurie, spunând că mă duc ei la Procuratura Militară.

N-avea niciun rost să ripostez, cei patru bărbați îmbrăcați în negru păreau destul de convingători, așa că am intrat în mașină. Imediat, am fost lovit în moalele capului cu un obiect contondent și mi-am pierdut cunoștința… M-am trezit într-un timp oarecare, într-o beznă totală, într-un amestec de miasme generate de cadavre aflate în descompunere, în Infern, în Purgatoriu, nu știam exact unde mă aflu… Sesizam că eram într-o mașină aflată în mers, care - la un moment dat, a produs o pocnitură puternică, violentă.

Am auzit pe cineva care-i spunea altuia: „Ce facem că s-a rupt cardanul de la mașină și avem greutate? Trebuie să găsim o soluție!”

Am simțit că în jurul meu, deasupra mea, sunt corpuri neînsuflețite, purulente, urât mirositoare și am făcut eforturi să mă eliberez cumva de sub greutatea hoiturilor ce mă apăsau… Norocul meu a fost acela că aveam capul deasupra celorlalte cadavre, că puteam încă respira, deși corpul era prins între trupurile moarte.

Făceam eforturi mari ca să-mi dau seama ce căutam eu îngropat în acele cadavre murate în sânge și intrate în putrefacție. Aceeași voce lugubră și înfiorătoare sparge din nou tăcerea: „Nu putem duce cadavrele la Penitenciarul din Craiova, pentru că acolo deținuții au pus de-o rebeliune…”

Am realizat atunci că nu e în regulă, că mașina în care eram era însuși Infernul, îmi mușcam limba ca să realizez dacă nu cumva visez și îmi cărăbăneam peste față palmele înglodate de sângele putred al morților, sperând să mă deștept din somnul cel de moarte, în care intrasem fără voia mea... Mi-am reamintit imaginile de la Motru, când Securitatea a ordonat să fim pulverizați cu fecale, când tot orașul era în stradă, însă cei din exterior nu știau nimic, pentru că, în oraș și din oraș, nu putea intra sau ieși nici măcar musca. Aflat în duba morții, nu știam ce s-a întâmplat afară, însă intuiam... Înainte de a pleca din Slatina la Timișoara, auzisem tot felul de informații cu privire la o mișcare anticomunistă, cu plecare din orașul bănățean, însă cine era atunci nebun să mai creadă că puteam scăpa de comunism și că ar fi putut fi posibilă o răsturnare a lui Ceaușescu și a unui guvern care părea etern?

La cât îndurasem eu după mișcarea grevistă de la Motru, acum eram dominat de o anumită lașitate și nu mi-ar fi trecut – nicidecum – prin cap, că ceea ce s-a întâmplat în Timișoara, în acele zile, avea să fie sfârșitul unei epoci în care niște comuniști, după ce-l citeau pe Marx și Engels, atacau omul…

Am tras câteva cadavre spre ușa mașinii, reprimându-mi orice fel de scârbă și greață și încercând să forțez deschiderea ușii, cu greutatea morților (știam din copilărie că morții sunt mai grei decât în viața „civilă”), sesizând că mașina urca o mică pantă. Mă învățasem cu întunericul și, de aceea, am dibuit faptul că vehiculul era foarte lung și chiar am reușit să deslușesc un număr de până în 27 de morți, plus subsemnatul, care nu eram atât de mort. După un timp, care mi s-a părut o eternitate, mașina a oprit din nou. S-au auzit din nou voci, înțelegând că cei doi tovarăși de drum vor să se pună de acord cu traseul. „Mergem pe lângă han și apoi o luăm la dreapta spre Spital”, a spus, din nou, gestionarul de morți. Mașina a repornit la drum, însă motorul nu se mai auzea… După un alt timp, mașina s-a oprit brusc. M-am tras lângă peretele din stânga și am luat  poziția mortului, egală în tăcere și poziție cu a celorlalte cadavre. Spun „celorlalte”, fiindcă sunt sigur că - în conștiința celor care aveau misiunea să facă acest transport, și eu - Constantin Soare - eram un cadavru. Cineva a deschis, la un moment dat, ușile „Așează și tu pe cei doi de acolo, s-a auzit, din nou, glasul cioclului vorbitor, care - se pare - avea un ascendent moral asupra tuturor celor care-l însoțeau. Un alt glas a răspuns: „Am înțeles, să trăiți!” „Vezi să nu se ia cineva după tine”, a glăsuit, în șoaptă, cărătorul-șef de cadavre. Imediat, am auzit o voce cunoscută, a unui individ care călca, fără nicio teamă sau reținere creștinească peste noi, și atunci mi-am dat seama că individul, călcător de cadavre, era însuși Gică Nebunul, care lucra la Morga Spitalului din Slatina. Era utilizat de medicii și asistenții autopsieri la cele mai infame munci în ceea ce privește autopsierea cadavrelor de la morga slătineană. Era cunoscut în tot orașul, pentru glumele macabre pe care le făcea, scoțând uneori - prin cârciumile rău famate pe care le frecventa, din buzunarul de la piept, câte un deget sau o ureche adevărate, de la morții pe care îi măcelărea - împreună cu doctorii - în timpul autopsierii. Era un fel de profanator de cadavre și, deși, autoritățile comuniste știau despre practicile grotești ale acestuia, nimeni nu a luat măsuri vreodată împotriva lui până atunci. Din nou, glasul celui care conducea caravana mortuară se aude: „Mișcă-te, bă, mai repede și închide dracu’ ușa odată, ca să nu ne vadă cineva”.

 

 

 

 

 

 

Alte articole

Poate te interesează:

© 2021 Slatina Ta. Drepturi rezervate.