Istoria Slatinei

Revoluția din Decembrie 1989 în municipiul Slatina (județul Olt) - Pagina 10

Index articole

revolutie slatina 10Poc! Poc! Parcă ar fi tras o puşcă pe undeva! M-am oprit şi am ascultat din nou neliniştit liniştea întunericului. Orice zgomot mă speria, dar mă făcea să mă simt ca un personaj de roman poliţist. Mi-am zis că într-un oraş mare pot pocni multe în preajma sărbătorilor de iarnă şi am pornit înainte, însă: Poc! Poc! Poc! Acum nu mai aveam curaj, acum nu mai puteam merge de teamă! Se trăgea pe aproape! Nici nu ştiam de ce îmi era teamă, poate şi de stâlpii de pe marginea străzii, poate şi de copaci. Ce să mai spun de vitrina unui restaurant în care eu vedeam numai ,,miliţieni”! După o vreme am plecat iarăşi şi m-am mai liniştit zărind undeva, în faţă, un pod pe care se vedeau oameni. Erau acolo şi maşini şi, după ce m-am apropiat am auzit gălăgie şi m-am strecurat pe o stradă laterală. Dacă în faţă era Bega, trebuiau să mai fie şi alte poduri prin apropiere după cum ştiam eu.

Dar nu prea mai ştiam încotro să merg. Nimeni nu m-a băgat în seamă şi am trecut cu mare grijă peste acel pod. Mergeam drept înainte şi mă gândeam că de oriunde ar putea trage o puşcă. Îmi închipuiam toate minunile din lume şi cred că dacă nu ar fi fost acel ,,nu ştiu ce” care mă împinge întotdeauna spre ,,nu ştiu unde’’ aş fi împietrit de mai multe ori pe acolo. După ce am trecut podul m-am aşezat pe o bancă lângă un gard viu.

Era ora trei, deci era douăzeci decembrie, şi mâine, pe douăzeci şi unu eram înscris în audienţă la tovarăşul Fira, la primăria din Slatina pentru locuinţă. Apoi dacă nu mi-au dat ei până acum, ce să le mai cer acum, când, probabil n-o să mai am cui cere.

Eram epuizat, nu ştiam ce voi mai face, însă nu-mi era frică. Am coborât nişte trepte şi m-am îndreptat către nişte arbuşti pentru nevoi.

Dar! Văd sau am vedenii? Jos, printre arbuşti ghicesc trupul unei femei sfârtecat, parcă de o urmă de tanc sau de maşină! Mi-am dus mâna la gură şi am alergat speriat înapoi la stradă! Mă aflam în plin război! M-am aşezat, din nou pe o bancă şi m-am cam pierdut căci acel trup nu se desprindea de pe retină. Trebuia să ajung la unchiul meu şi pentru a ajunge acolo trebuia să trec prin centru. Prin apropiere treceau maşini care scoteau un zgomot puternic, parcă ar fi fost şenile.

Acum nu mai ştiam nici măcar încotro merg, păstram totuşi un mod de orientare crezând că gara e întotdeauna în spatele meu. În faţă strada era plină de cioburi, iar vitrinele unor magazine erau sparte, însă lucrurile erau expuse la locul lor. Să vezi geamurile vitrinelor sparte şi să vezi exponatele nederanjate, numai într-un decor de teatru absurd e posibil! Nici nu m-am gândit să aflu ce stradă e, de fapt mai văzusem în noaptea asta multe vitrine sparte. Cu toate că nu era nimeni am luat-o pe altă stradă căci îmi era frică că mă va lua un miliţian ca spărgător şi hoţ.

Am auzit gălăgie în altă parte şi am pornit într-acolo. De fapt, nu mai ştiam încotro era ,,înainte” şi încotro era ,,înapoi”.

M-am apropiat de oamenii care vociferau, erau oameni obişnuiţi, erau oameni ca toţi oamenii, numai eu îmi închipuiam că voiau să-i prindă pe cei care au spart vitrinele.

Dar am înţeles din vorbele lor:

- Să fim uniţi!

- Să nu fim laşi!

- Să ne ajutăm!

- Dacă pierdem acum s-a zis cu noi!

- Haideţi la „Maria” să deblocăm!

- Haideţi la cămine!

În mintea mea se amestecaseră toate întrebările din lume, tot ce ştiusem eu despre lume luase acum o întorsătură care mă uimea.

Pe aceeaşi stradă, mai în faţă, de fapt era un bulevard, se zăreau steaguri. Abia acum începeam să înţeleg câte ceva şi, de fapt m-a ajutat să înţeleg ce se întâmplă un grup din depărtare printr-un strigăt care pentru mine era imposibil de accept: ,,Jos Ceauşescu!, ,,Jos porcul!”

Mi-am înţepat degetele de la mâini, mi-am muşcat limba şi m-am retras buimăcit într-o margine. Ori Ceauşescu nu mai era, ori oamenii ăia erau nebuni.

Se vorbea în româneşte, dar şi în alte limbi, parcă eram în Babilon. Unii cărau mese de restaurant rupte şi alte resturi materiale şi le aşezau în mijlocul străzii. Printre strigătele de toate felurile pe care nu le mai auzisem nici prin filme şi mai ales acel: ,,Libertate!” am înţeles că mă aflam într-o altă lume sau că mă aflam pe cealaltă parte a pământului şi toţi cunoscuţii mei rămăseseră undeva, în altă lume.

Căzusem în America! Visam? Cred că îmi rupsesem şi unghiile! Am văzut doi oameni mai liniştiţi care păreau a fi oameni bine educaţi, pe care i-am întrebat cum să ajung în ,,Torontal”. Unul dintre ei mi-a explicat cu răbdare cum să ocolesc centrul pentru că sunt zone ocupate de armată şi securitate. Acel om privea la mine cu ochii ieşiţi din orbite, se uita ca la urs, probabil şi eu îl priveam la fel.

Nu am înţeles nimic cu toate că îmi explica că suntem în ,,Josefini’’ şi suntem aproape de adresa pe care o căutam. Se striga ceva în altă limbă, probabil în limba maghiară: ,,Eginsabadag!”.

 

 

 

 

 

 

Alte articole

Poate te interesează:

© 2021 Slatina Ta. Drepturi rezervate.