Istoria Slatinei

Revoluția din Decembrie 1989 în municipiul Slatina (județul Olt)

Index articole

slatina revolutieSlatina, municipiul reședință al județului Olt nu avea cum să nu fie un punct referențial al evenimentelor revoluționare din Decembrie 1989 petrecute în Republica Socialistă România. Meleagurile de baștină ale președintelui Nicolae Ceaușescu aveau să cunoască efectele „revoluției române”1 anticomuniste, cu toate că propaganda politică ajunsă la paroxism transformase județul într-un laborator experimental pentru ceea ce însemna în epocă sintagma „victoriei socialismului”.

 

În după-amiaza zilei de duminică, 17 decembrie 1989, a avut loc ședința Comitetului Politic Executiv al CC al PCR în care Nicolae Ceaușescu și-a exprimat dorința demisiei din funcția de secretar general al Partidului Comunist Român, nemulțumit fiind de faptul că instituții de forță ale statului român, precum armata, condusă de generalul Vasile Milea, Ministerul de Interne, comandat de Tudor Postelnicu și Securitatea, avându-l la conducere pe generalul Iulian Vlad, nu au reușit să lichideze, conform indicațiilor primite, revolta „huliganilor” de la Timișoara.

Nicolae Ceaușescu s-a răzgândit la insistențele majorității membrilor Comitetului Politic Executiv și a decis plecarea sa în Iran, în data 18 decembrie 1989, pentru a se întâlni cu președintele Ali Akbar Hashemi Rafsanjani. Problema evenimentelor de la Timișoara urma să fie rediscutată la 20 decembrie 1989, după revenirea de la Teheran. În cadrul aceleiași întâlniri se decidea „închiderea granițelor” țării, fiind exceptați doar turiștii din China, Coreea și Cuba. În toate județele țării se declara „stare de alarmă” 2.

Imediat după ședința Comitetului Politic Executiv CC al PCR Nicolae Ceaușescu a prezidat teleconferința cu prim-secretarii, comandanții militari și șefii Inspectoratelor Ministerului de Interne din județe. Subiectul principal era prezentarea situației de la Timișoara unde s-a hotărât restabilirea ordinii cu orice preț. Pe parcursul discuțiilor Nicolae Ceaușescu a întrebat dacă „celelalte județe au înțeles măsurile care trebuie luate” și „dacă au ceva nelămuriri”. Nominalizate direct, județele Cluj și Iași, prin intervențiile primilor secretari, respectiv Ioachim Moga și Maria Ghițulică, au transmis lui Nicolae Ceaușescu că totul „s-a înțeles”3.

Unul dintre izvoarele istorice edificatoare asupra derulării evenimentelor din județul Olt îl constituie „memoriile” căpitanului (r) Emil Bărbulescu, nepotul de soră al lui Nicolae Ceaușescu, cel care în acele zile îndeplinea funcția de locțiitor al Inspectorului Șef al Inspectoratului Județean Olt – Ministerul de Interne (1988-1989)4.


„Mărturiile” sale pot contribui la elucidarea aspectelor legate de ceea ce s-a petrecut cu adevărat într-un județ „roșu” care reprezenta, în sistemul politic ante 1989, locul de unde trebuia să strălucească lumina exemplului omului nou.

Relativ la „începutul sfârșitului” din ziua de 17 decembrie 1989, acesta nota următoarele: „O dumincă obișnuită care nu părea că iese cu nimic din normalul celorlalte de până atunci. Nimic care să prevestească furtuna. În după-amiaza acelei duminici eram acasă odihnindu-mă în urma unei foarte solicitante partide de tenis. Dispecerul de serviciu mi-a comunicat, prin telefon, că sunt convocat urgent la primul secretar. El nu știa ce s-a întamplat. Până am ajuns de la Scornicești la Slatina, ședința luase sfârșit și deci nu am avut posibilitatea să ascult teleconferința din acea zi, teleconferința atât de comentată ulterior. Primul secretar mi-a spus că la Timișoara sunt tulburări de stradă, provocate ca urmare a dorinței autorităților de a-l evacua pe pastorul Laszlo Tokes din oraș, conform unei hotărâri judecătorești.

Și astăzi, când scriu aceste rânduri, mă întreb de ce a fost nevoie ca autoritățile locale să facă atâta zgomot. Tămbălăul nu ar fi fost justificat, decât dacă unele cadre din conducerea securității române ar fi dorit declanșarea conflictului. Mi s-a spus că printre cei care îl apărau pe Tokes în acele zile, au fost recunoscuți ofițeri de securitate aduși din București în acest scop.

Simple zvonuri? Probabil. Să revenim la ziua fatidică. Ascultând relatarea primului secretar, am știut că acesta este începutul sfârșitului. Eram informat la zi cu derularea evenimentelor din celelalte țări socialiste, și deci nu mi-era greu să înțeleg că totul se desfășoară conform unui scenariu pregătit.

Odată această discuție terminată, am mers la inspectorat unde am găsit toată conducerea în biroul inspectorului șef. Se discuta planul de măsuri. Mi s-a comunicat că la teleconferință s-a ordonat dotarea cadrelor cu muniție de război și folosirea armamentului în condițiile prevăzute de lege. În timp ce noi discutam planul de măsuri care trebuia adoptat, a venit ofițerul de la Înzestrare-Mobilizare, care a raportat că la armată s-a dat parola Radu cel Frumos. Ceea ce presupunea că din acel moment se afla în alarmă parțială de luptă și deci au voie să scoată din unități tehnica din dotare. Inspectorul Șef a sunat la București pentru a cere explicații suplimentare. A vorbit, dacă nu mă înșel, cu generalul Dănescu. Acesta a comunicat că suntem în stare de necesitate și ne-a sfătuit să citim regulamentele militare, dacă vrem să aflăm ce presupune această situație. A subliniat să executăm ordinul Comandantului Suprem și să nu folosim armamentul decât în condițiile admise de lege.

Oricum nu se punea problema la noi de așa ceva. Au fost alarmate toate cadrele cărora li s-a comunicat situația creată la Timișoara. Au ascultat destul de liniștiți. Era evident că nici unul nu dădea prea mare importanță tulburărilor de la Timișoara. Ședința s-a terminat destul de târziu, drept pentru care am rămas să dorm la Inspectorat”5.

Mărturiile lui Emil Bărbulescu dovedesc indubitabil că teleconferința din 17 decembrie 1989 cu prim-secretarii din județe a fost vizionată de primul secretar al județului Olt și alți oficialii comuniști (Inspectorul Șef al I.J. Olt M.I.) ai timpului. Ordinul transmis a fost foarte clar: dotarea cadrelor cu muniție de război și folosirea armamentului în condițiile legii.


 emil barbulescuÎn dimineața zilei de 18 decembrie 1989 locțiitorul Inspectorului Șef al I.J. Olt - M.I. Emil Bărbulescu se afla în unitate. Un ofițer superior din conducerea securității județene l-a informat ca „s-a tras la Timișoara”. Așa cum relatează acesta din „acel moment nu am mai bănuit că totul s-a sfârșit, din acel moment am știut”. Nutrind speranța că s-au tras doar focuri de avertisment Emil Bărbulescu a întrebat dacă sunt răniți. Ofițerul din conducerea securității oltene i-a comunicat următoarele: „Sunt morți! 48 de morți de la ei și 200 de morți și răniți de la noi. Suntem stăpâni pe situație! I-am liniștit. Au fost arestați 400 de diversioniști unguri”6.

Pentru a obține informații suplimentare asupra mersului evenimentelor Emil Bărbulescu l-a sunat la Comitetul Central pe tatăl său,Vasile Bărbulescu7, pe care l-a întrebat dacă este adevărat ce s-a auzit „că s-a tras la Timișoara, și că ar fi morți și răniți”. Acesta i-a transmis că a fost informat greșit, că la Timișoara situația s-a liniștit și nu există victime, întrucât s-a tras doar la picioare. Discuția a continuat, Emil Bărbulescu chestionând dacă Nicolae Ceaușescu mai pleca în Iran. Vasile Bărbulescu i-a confirmat acest lucru. Exprimându-și neîncrederea în rezolvarea situației din țară, Emil Bărbulescu a întrebat „cine conduce în lipsa lui”. A fost informat că „la conducere rămâne tovarășa”. Exprimându-și rezervele și temerea pentru o asemenea decizie a fost sfătuit de Vasile Bărbulescu să nu mai vorbească prostii „întrucât Tovarășa conduce ca un general!”. Remarca lui Emil Bărbulescu a fost una ironică, dar în același timp și amară: „Cred că o să dăm de dracu cu general cu tot!”8.

În concluzie, din cele relatate anterior putem desprinde atmosfera și starea de spirit din zilele de 17-18 decembrie 1989 din rândul cadrelor Ministerului de Interne din Inspectoratul Județean Olt”, care potrivit relatărilor lui Emil Bărbulescu - alarmate conform ordinului lui Nicolae Ceaușescu - au ascultat prezentarea situației „destul de liniștiți” neacordând importanța cuvenită „tulburărilor de la Timișoara”. În opinia sa în județul Olt „nu se punea problema de așa ceva”9.

În dimineața zilei de 21 decembrie 1989 Emil Bărbulescu a fost sunat de tatăl său care l-a informat despre mitingul hotărât de Nicolae Ceaușescu: „Joi, pe la 10, m-a sunat tata pentru a-mi spune că în jurul orelor 12 va avea loc un miting televizat. Am crezut că el nu este de această dată bine informat”. Nepotul lui Nicolae Ceaușescu consideră că organizarea acestei manifestații a fost „o gafă de proporții”. Modul cum a decurs și a fost receptată transmisiunea TVR la sediul Inspectoratului Județean de Miliție Olt este prezentată în modul următor: „Mitingul cu pricina l-am vizionat în biroul Inspectorului Șef. A urmat petarda, țipete disperate și inspectorul șef care repeta ca pe o placă de pick-up zgâriată: „S-a întâmplat ceva tovarăși, s-a întâmplat ceva tovarăși, ș.a.m.d.”. Parcă noi eram orbi și nu vedeam.

Transmisiunea a fost reluată pe strigătele celor din primele rânduri: „Vom munci și vom lupta! Țara o vom apăra!” S-a văzut! Strigăte care l-au făcut pe un alt ofițer din conducerea inspectoratului să exclame fericit: „Vede toată lumea că poporul este cu conducătorul!”. Peste numai două zile, același ofițer spunea „ M.I. (Ministerul de Interne - n.n.) a trecut de partea poporului”. Deci de partea conducătorului? Că doar: „poporul este cu conducătorul!”. Nu știu de unde deducea el acest lucru. Pentru mine era foarte clar ce se întâmpla. Dacă am rămas în continuare acolo și nu mi-am căutat un loc de refugiu, a fost numai dintr-o greșită înțelegere a ceea ce presupune onoarea militară. În timp ce respectivul observa unitatea de monolit dintre popor și conducător, eu vedeam că în timp ce președintele (Nicolae Ceaușescu - n.n.) era vădit afectat de cele întâmplate, Lyz Taylor (că tot îi plăcea ei să fie redată în tablouri cu ochii albaștri) zâmbea nepăsătoare”10.

Intuind că totul se va sfârși în noaptea de 21 spre 22 decembrie Emil Bărbulescu i-a solicitat mamei sale „să ia copiii și să se retragă la o mănăstire”11. Elena Bărbulescu a sunat câțiva prim secretari de județe care i-au transmis că „la ei este liniște”. A telefonat și la București de unde i s-a transmis că nu sunt probleme. Bănuindu-l pe fiul său de prea mult pesimism, aceasta nu i-a ascultat sfatul.


 În ziua de 22 decembrie 1989 la Slatina era liniște. În realitate era liniștea dinaintea furtunii... Nepotul lui Nicolae Ceaușescu a trecut pe la Inspectorat unde șeful său i-a comunicat că „la București este liniște”. A plecat spre Scornicești pentru a se schimba de „costumul destul de șifonat”. Aici a aflat de la șeful miliției locale că generalul Milea „s-a sinucis” și că „s-a declarat stare de necesitate” pe întreg teritoriul țării. Emil Bărbulescu s-a reîntors în unitatea de la Slatina conștientizând situația „nu prea de invidiat” în care se găsea. Din toate informațiile pe care le deținea (inclusiv în legătură cu incidentul din timpul mitingului de la București) reieșea că pe teritoriul țării acționau agenți diversioniști străini. În calitate de ofițer al forțelor armate române era obligat să lupte împotriva acestora. „Numai că - mărturisește acesta - era și apartenența mea la familia celui care atunci conducea țara. Dorința mea de a-mi îndeplini datoria de ofițer ar fi putut fi lesne confundată cu dorința de a-mi apăra ruda sus-pusă”. În opinia sa o demisie a Președintelui în acea situație ar fi fost „ieșirea ideală”12.

Elena Bărbulescu i-a telefonat în ziua de 22 decembrie 1989 fiului său căruia i-a spus că la București „au intrat în C.C. (Comitetul Central - n.n.) și i-au omorât pe toți”.

revolutie slatina 9Chestionat în privința părerii sale privind ceea ce s-a întamplat în 22 Decembrie 1989, Emil Bărbulescu afirma: „Revoluție? Lovitură de stat? Lovitură de stat grefată pe o mișcare populară spontană? Câte puțin din toate acestea. Bineînțeles, că mulți dintre cei care au acționat după un scenariu dinainte întocmit sunt convinși și la ora actuală că au acționat conform propriilor dorințe. Deci, fiind câte puțin din toate cele mai înainte enumerate, le vom numi pe scurt: „Evenimente”. Ne aflam în ziua de 22 decembrie. La televizor a apărut Mircea Dinescu, care a anunțat printre altele și fuga de pe C.C. (Comitetul Central- n.n.). Nu i-am dat crezare. În urma informației primite de la mama, aveam o altă variantă. Mai demnă. Mă înșelam! Președintele, ca și Ludovic al XVI-lea, alesese fuga. Pe atunci nu știam că a fost obligat să aleagă această variantă. Unul dintre foștii mei colegi mi-a poveestit că are informații sigure potrivit cărora un ofițer din garda personală (a lui Nicolae Ceaușescu) l-ar fi forțat să plece, punându-i automatul la tâmplă. Așa să fie? Părerea mea este că dacă a fost forțat să plece, cu totul altcineva l-a forțat. Cineva cu grad superior ofițerului amintit. Toate acestea le-am aflat mai târziu. Atunci înțelegeam că Dinescu spune adevărul. Că președintele a fugit. Înțelegeam și mă durea. Abia atunci când am vizionat „procesul de la Târgoviște”, am înțeles că omul acela nu a fost un laș. Orice, dar laș, nu. Felul cum a știut să moară o demonstrează”13.

Emil Bărbulescu relatează că în ziua de 22 decembrie 1989, în timp ce la televiziunea națională se prezenta mersul evenimentelor, a fost primit un „telefon de la generalul Iulian Vlad”, care a ordonat „depunerea armamentului”. El consideră acest ordin ca fiind tardiv. Întrucât pentru păstrarea ordinii se dispusese înființarea de grupe muncitorești și fiind convins că rămânerea sa în sediul Inspectoratului Județean de Miliție Olt putea genera „greutăți colegilor”, Emil Bărbulescu, a decis predarea armei sale și a muniției aferente.

Modul cum a decurs acest episod desfășurat în prezența inspectorului șef, a șefului Securității, a locțiitorului șefului Miliției Județene, a ofițerului instructor de la Consiliul Politic al Ministerului de Interne și „a încă trei-patru ofițeri cu funcții mai mici” este relatat în următoarele cuvinte: „...am scos pistolul (cu toc cu tot) și l-am depus pe masa din biroul inspectorului șef (...). Unul dintre ei (ofițerii prezenți - n.n.) nu a fost om. În momentul în care am predat pistolul, am scos încărcătorul pentru ca cei de față să poată vedea că sunt toate gloanțele în încărcător. După care l-am introdus la loc. Unul dintre ei a sustras încărcătorul. Cred că realizați ticăloșia. În cazul în care în Slatina s-ar fi tras un singur glonț și ar fi fost rănit un singur om, eu aș fi fost acela acuzat de această faptă. Cine ar fi crezut că sunt nevinovat? Eram destul de motivat s-o fac, nu? Marele meu noroc a fost că nu s-a tras. Deși, dacă vezi impunătoarea cruce din fața Prefecturii, ești tentat să crezi că în Slatina s-au desfășurat lupte grele și sângeroase. Așa se scrie istoria14”.


 Informația privind faptul că în Slatina nu a avut loc nici un schimb de focuri se confirmă și este esențială, prin prisma coroborării cu alte mărturii privind evenimentele din Decembrie 1989.

După acest gest, Emil Bărbulescu a plecat la Scornicești, unde „era liniște”, iar noaptea de 22 spre 23 decembrie a petrecut-o la un prieten, urmărind evenimentele la televizor. În data de 23 decembrie s-a deplasat la socrul său, pe care l-a rugat să meargă la Inspectorat, pentru a afla ce are de făcut. Pretinde că i s-a transmis să rămână „liniștit acolo unde se afla”. Mai susține că în timp ce era sfătuit să fie liniștit, printr-o atitudine duplicitară, se spunea „cadrelor” din unitate că se afla în pădurea Seaca, loc în care plănuia „acte teroriste”.

Emil Bărbulescu remarca prin următoarele cuvinte, cu umor și în același timp, cu amărăciune „ironia sorții”: „Cu ce? Cu praștia!”. Din mărturiile sale reiese faptul că în Slatina se instaurase deja atmosfera degringoladei decembriste: zvonuri false, ordine contradictorii, apariția teroriștilor și a „revoluționarilor”... de profesie. El susține că intrările în Slatina au fost blocate de TAB-uri (Transportoare Auto Blindate - n. n.) în vederea împiedicării pătrunderii sale pentru a „cuceri orașul”: „...Ei puneau pe picior de război o întreagă armată, pentru ca eu să nu pot pătrunde în Slatina, iar eu nu puteam să plec din Slatina din cauza lor”. Nepotul lui Nicolae Ceaușescu precizează că locul în care se afla era cunoscut și că ar fi dorit să meargă la Scornicești, unde se simțea mai „în siguranță”.

Cineva i-a sugerat să se predea armatei la Craiova. Numai că Emil Bărbulescu a intuit ce putea însemna „apariția” într-un dispozitiv al armatei, într-un oraș în care „se trăgea” și a refuzat „sfatul” 15.

În duminica zilei de 24 decembrie 1989 i s-a comunicat că „va fi preluat și transportat la un obiectiv al Ministerului de Interne”. A fost mințit. La ora 22 în locul celor pe care îi aștepta au venit „cei de la armată”. Despre aceștia afirmă că s-au purtat corect, neavând nimic a le reproșa. Afirmă doar că, după ce „armata s-a jucat puțin de-a teroriștii prin Slatina”16, a fost dus la unitatea militară de lângă gară. Aici a fost îmbarcat într-un T.A.B. „cu destinație necunoscută”. De la Scornicești a fost preluată soția lui Ilie C. (Ceaușescu - n.n.), iar de la Pitești a fost „îmbarcată” Elena Bărbulescu, împreună cu nepoatele sale.

Dezamăgit de postura în care se afla, Emil Bărbulescu face următoarele precizări: „După ce am fost anihilați astfel toți cei care puteam dezlănțui contraofensiva în județul Olt, am plecat spre București. Pe parcurs s-au defectat două T.A.B. -uri. Plecat la ora 22 (24 decembrie) din Slatina, am ajuns la București pe la ora 10, pe data de 25 decembrie”17.

Despre modul în care s-a petrecut Revoluția din decembrie 1989 la Slatina, în cadrul Securității județului Olt (UM 0685), publicăm în premieră, sub protecția numelui și a funcției martorului următoarele mărturii: „În toamna anului 1989, mai ales în preajma celui de-al XIV-lea Congres al P.C.R Slatina a fost tranzitată de foarte mulți turiști străini. Unii dintre aceștia au fost cazați la hotelul Parc.”


 Surse istorice18 incontestabile învederează că „turiștii” proveneau din U.R.S.S. și aveau misiuni de instigare, diversiune și sabotaj, și nicidecum de interes turistic. Istoricul Cristian Troncotă afirmă într-un articol, citându-l pe generalul Victor Atanasie Stănculescu, că „Invazia era mai mare decât forțele implicate în represiune. 4000 de oameni (instruiți special în acționa diversionist și nicidecum de a sta pasivi – n.a.) erau prea mulți pentru capacitățile Securității de urmărire operativă. În opinia istoricul menționat anterior Securitatea, ca structură informativă și-a încheiat activitate în ziua de 22 decembrie 1989 după fuga președintelui Nicolae Ceaușescu de pe acoperișul Comitetului Central și lipsa de reacție la calomniile puse pe seama sa de tipul: „securiști-teroriști”, „securiștii au otrăvit apa potabilă”19, ș.a.

Având în vedere importanța strategică a municipiului Slatina, care deținea o platformă industrială modernă în care funcționau Uzina de Aluminiu, Întreprinderea de Prelucrare a Aluminiului, Uzina de Utilaj Alimentar, Textila, Întreprinderea de Carbonoase, CEPRAL-ul, dar și importante unități militare, spionajul economic și militar, camuflat sub masca intențiilor turistice, a fost demascat de serviciile secrete de contraspionaj românești.

Martorul nostru ne relatează următoarele aspecte asupra desfășurării Revoluției din Decembrie 1989 în municipiul Slatina:

revolutie slatina 12„Pe data de 17 decembrie 1989, în jurul orei 17,00, s-a primit consemn ca toate efectivele unității să se prezinte urgent la serviciu. Într-o ședință informativă a șefilor de formațiuni de la Apărarea Constituției, Contraspionaj, Informații Interne, Antiterorism, Securitate și Gardă ș.a., s-a afirmat că la Timișoara grupuri de huligani s-au strâns în fața locuinței pastorului Laszlo Tokes, după care au vandalizat vitrine și magazine, au incendiat mașini aflate pe stradă. Recomandarea a fost evitarea escaladării evenimentelor de acest gen insistându-se pe faptul să nu se răspundă sub nicio formă la orice fel de provocare.

Din data de 17 decembrie o perioadă îndelungată de timp Securitatea olteană a fost consemnată în unitate.

În dimineața zilei de 22 decembrie 1989, până la orele 12, am fost convocați în Sala de Ședințe, unde s-a făcut o informare asupra situației de la Timișoara și din țară. Conducerea unității și cea a partidului au informat cadrele militare și auxiliare despre ce se petrecea în România fiind solicitată prin luări de cuvânt exprimarea susținerii regimului comunist și a conducătorului statului, Nicolae Ceaușescu. În sală s-au scandat următoarele lozinci arhicunoscute de la mitingurile și demonstrațiile comuniste: „Ceaușescu și Poporul”, „Ceaușescu – România, Stima Noastră și Mândria”, „Vom Munci și Vom Lupta Țara o Vom Apăra”. La finalul sedinței s-a cerut trecerea fiecărui militar la locul de muncă pentru așteptarea unor noi ordine.

După aproximativ două ore a fost transmis la televiziune mitingul de la București care a generat o stare de confuzie generală pentru pe cei aproape 100 de ofițeri, subofițeri și personal auxiliar. Era o situație de o mare încărcătură emoțională, în care comandanții au fost puși în situația de a nu putea oferi răspunsuri subordonaților la întrebări de genul „Ce facem în continuare?


Între timp comandantul20 Securității Județului Olt a primit ordin de la generalul Iulian Vlad să depună întreg armamentul și muniția într-o cameră a cărei pază urma să fie preluată de armată. Personalul a executat ordinul fără comentarii.

După câteva ore, în seara zilei de 22 decembrie 1989 la sediul unității s-a prezentat Comandantul Garnizoanei Militare a Slatinei, colonelul Gheorghe Lepădat, însoțit de alți ofițeri ai armatei. Au intrat în sală de sedințe unde se afla întreg personalul. Comandantul Securității l-a informat pe colonelul Gheorghe Lepădat că a primit ordin de la București să predea armamentul.

Colonelul Gheorghe Lepădat s-a dovedit a fi un adevărat comandant care a gestionat situația în așa fel încât în municipiul Slatina să nu fie tras nici un cartuș. Discursul său adresat personalul prezent a fost unul memorabil: „Fraților, asta e Istoria! În situația în care vă găsiți acum am fi putut fi noi. Știm ce ați făcut pentru Țară și Popor, avem încredere în loialitatea Dumneavoastră față români, însă am rugămintea să nu aibă cineva pistolul sau muniția nepredată. Toți avem familii, copii de crescut și nu dorim niciunii ca locuitorii orașului Slatina să fie afectați de situația excepțională în care ne aflăm”.

Colonelul Gheorghe Lepădat a dat dovadă de umanism, solicitându-le cadrelor securității oltene ce aveau probleme de sănătate să dea telefoane acasă, pentru a-și ruga membrii familiilor să le aducă medicamentele necesare.

Unitatea Militară 1217 a preluat paza instituției, a armamentului și muniției. A urmat perioada dezinformărilor și a manifestărilor brutale ale unor grupuri de infractori sau vendetiști care s-au adunat la poarta sediului Securității slătinene scandând următoarele lozinci: „Moarte Securiștilor”, „Trădătorii”, „Armata e cu Noi”. S-a forțat intrarea în sediul Miliției însă această acțiune a fost anihilată.”21

Unul dintre comandanții Securității Olt, înainte de evenimentele din Decembrie 1989, colonelul (r) dr. Gheorghe Rațiu a scris în anul 1997 o interesantă lucrare unde, printre alegații substanțiale relative la „oportunitatea și utilitatea deconspirării arhivelor Securității și implicit a celor care au sprijinit organele de securitate”22, ne oferă informații de primă mână privind organizarea și funcționarea acestei instituții, considerate „malefice” de mulți istorici români sau străini și transformată în „vinovatul de serviciu” pentru tot ce s-a întâmplat rău în România ante și post 1989.


Relativ la arhivele și evidențele Securității acesta ne oferă o informație excepțională: „Una și aceeași evidență era ținută la toate nivelurile: organ local, județean și la Centru. În anii 70 s-a desfățurat o vastă activitate de microfilmare a arhivelor. Motivația a fost cât se poate de clară: se prevedea posibilitatea unei invazii în România a sovieticilor, așa cum o făcuseră în 1968 în Cehoslovacia. De aceea s-au alocat fonduri și întreaga arhivă a fost microfilmată în dublu exemplar. La Uzina de Prelucrare a Aluminiului de la Slatina s-au confecționat containere din profile de aluminiu cu pereți dubli, între care la Uzina de Frigidere din Găești s-a introdus o spumă specială care să asigure rezistența atât la foc cât și la umezeală. În fiecare container au fost introduse un număr de casete cu microfilme și au fost închise ermetic. Containerele au fost depozitate în două locuri secrete (despre care S.R.I. trebuie să știe) iar unitățile au primit ordin ca în caz de nevoie arhivele menționate să fie incendiate, existând dotare în acest scop”23.

Colonelul Gheorghe Rațiu susține „loialitatea Securității față de popor și mișcarea din Decembrie 1989 care a dus la înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu și a regimului său despotic” prin atitudinea conducerii D.S.S. (Departamentul Securității Statului – n.n.), care nu a pus în aplicare planul de distrugere al arhivelor și evidențelor, având rațiunea că aplicarea ordinului Comandantului Suprem se referea la o invazie străină, și nu la evenimentele din 1989, ce reprezentau „expresia voinței poporului răsculat care nu a mai putut suporta regimul despotic practicat de Nicolae Ceaușescu. De aceea Securitatea a fost de partea poporului”24.

Autorul lucrării mai susține că se știa de „aceste evenimente din decembrie 1989 în care erau implicate și forțe din afara țării, dar nu s-a crezut că cei (sic!) ce vor prelua puterea ar putea uita de interesele naționale ale României și ar putea da pe mâna străinilor, parte din arhivele Securității”25. Concluzia ar fi că este „datoria celor aflați azi la putere să stabilească ce s-a sustras din arhivele Securității și unde au ajuns aceste dosare”.

Notabile sunt, de asemenea, datele referitoare la efectivele militare ale Securității Statului. Colonelul Gheorghe Rațiu afirmă că în statele de funcții „nu au fost niciodată mai mult de 16.000 funcții în care erau incluse și cele de la Comandamentul și unitățile trupelor de securitate, iar într-o vreme și cele ale Direcției de Pașapoarte. Efectiv erau ocupate doar 14.000 de funcții iar ofițerii din aparatul informativ erau cu ceva mai mult de 6.000 de oameni. Restul era personal auxiliar”26.

Conform unei statistici pe care a efectuat-o în aprilie 1986 în rețeaua informativă a securității, în afara celor 27.000 de ofițeri și subofițeri de miliție, care efectuau misiuni de supraveghere în mediul rural, mai făceau parte surse de informare din școlile profesionale subordonate unor întreprinderi economice care erau obiective ale aparatului de contrainformații economice.

Sintetizând informațiile pe care le deținea la vremea respectivă, colonelul Gheorghe Rațiu afirmă că Securitatea dispunea în 1989 de o rețea informativă care se cifra „în jurul unui milion de oameni de încredere”27.

Surprinzătoare este și informația potrivit căreia „din anul 1973 informațiile referitoare la manifestări politice ostile au devenit foarte vagi. Emil Bobu28 a interzis (și așa a rămas) ca în notele informative și în alte materiale ale Securității să apară numele conducătorilor de partid sau de stat. Sursa era oprită să redea în scris textul manifestării ostile ori anumite anecdote cu substrat politic. De regulă informațiile erau furnizate astfel: „Sursa informează că în ziua de, la ora „X”, domnul „Y” s-a manifestat nemulțumit de situația din țară și a proferat injurii la adresa unor conducători. Informațiile verbale erau consemnate de ofițer într-un opis. Erau surse care în perioade îndelungate nu aveau nimic de semnalat de interes pentru Securitatea statului ori care să poată fi transmis altui organ competent să intervină29”.


revolutie slatina 5Un martor și participant direct al Revoluției din Decembrie 1989 este colonelul Gheorghe Lepădat, comandantul Garnizoanei Slatina. Potrivit mai multor surse istorice orale ale timpului, comportamentului rațional și echilibrat al acestuia se datorează faptul că în „Slatina nu au avut loc incidente tragice”, deși unii dintre subordonații săi reglaseră obuzierele având drept țintă sediul Securității. Pe un ton ferm, cu multă persuasiune, colonelul Gheorghe Lepădat i-a convins pe cei aflați în structura Securității locale să predea armele și pe o scurtă perioadă să fie păziți în unitatea din centrul Slatinei, pentru a nu fi expuși vendetiștilor și dizgrației publice generalizate.

După unele surse istorice, între comanda Școlii de Poliție din Slatina și Comandantul Garnizoanei orașului în timpul revoluției din decembrie 1989 a existat „consens”30. Această unitate a executat în această perioadă misiuni privind întărirea dispozitivului de apărare a unității militare de artilerie, preluarea pazei depozitelor cu alimente ale întreprinderii de profil de atunci, participarea cu elevi și subofițeri cursanți la serviciul de gardă și ordine publică, transportarea unei însemnate cantități de sânge la București și depunerea de fonduri în contul „Libertatea”31.

Despre ce s-a întamplat în Decembrie 1989 la Slatina în viața oamenilor simpli, a muncitorilor și intelectualilor, aflați la un punct de răscruce al istoriei naționale, stau mărturie de asemenea numeroase însemnări, făcute fie prin jurnale personale, fie prin declarații preluate în mass-media locală sau națională.

Maistrul Aurelian Florescu din Secția 3 Electroliză a Uzinei de Aluminiu ne-a relatat că atmosfera în rândul colegilor săi de lucru în timpul Revoluției din Decembrie 1989 a fost una tensionată determinată de ceea ce se întâmpla la Timișoara. Nu se știa adevărul. Echipa de muncitori pe care o coordona, ca dealtfel și alte echipe aflate sub conducerea altor maiștri au lucrat „la foc continuu”, fiind avertizați totuși să aibă grijă de eventuale sabotaje care ar fi perturbat procesul tehnologic de obținere a aluminiului. (Slatina în epocă era supranumită „Orașul Aurului Alb – n.n.).

Subinginerul Gheorghe Atanasescu - care a participat la evenimentele din decembrie 1989 de la Slatina, Timișoara și București - ne-a pus la dispoziție un material intitulat „Ar fi fost prea frumos!”pe care l-a publicat, cu diferite ocazii, în presa locală.

La începutul lunii decembrie 1989 acesta lucra la un Atelier de Cercetare și Proiectare (ACITPA) care deservea Întreprinderea de Prelucrare a Aluminiului Slatina, filială a Institutului de Cercetări Metalurgice din București. Din rațiuni economice și de partid ACITPA a fost reorganizată, jumătate dintre specialiștii săi fiind transferați la Întreprinderea de Țevi Slatina. Despre acest episod trist Gheorghe Atanasescu relatează următoarele: „ ... am fost mutaţi la ţevi, într-o cameră mare şi întunecoasă de la marginea unei hale industriale treizeci de proiectanţi împreună cu planşetele, cu birourile, cu aparat de radio, cu fum de ţigară, cu miros de creier ars, într-un întuneric specific oricărei fabrici.

Mă săturasem de întuneric şi am hotărât să nu intru acolo. Având planşeta defectă am cerut alta şi mi-au dat alta pentru a scăpa de mine. Era a soţiei antrenorului secund de la F.C.Olt care fusese avansată la personal, dar pentru mine era o victorie psihologică pentru viitor. De la 8 decembrie până la 19 decembrie am stat în picioare pe hol şi nu am intrat în birou cu toate că aveam dureri la piciorul stâng. Am hotărât să stau pe coridor şi să nu intru în birou pentru a protesta pentru că mă mutaseră fără ca eu să fiu de acord”32.

Vestea evenimentelor de la Timișoara îi parvine lui Gheorghe Atanasescu pe 19 decembrie 1989. Din acest moment decide să meargă acolo pentru a vedea pe viu ceea ce se întâmpla. Acesta detaliază în însemnările sale atmosfera dintr-o fabrică aflată pe platforma industrială a Slatinei, drumul și evenimentele de la Timișoara, în următoarele cuvinte: „În ziua de 19 decembrie colegul meu Paul Stancu mi-a spus că ,,au fost chemaţi la ordine’’ şi au fost îmbrăcaţi urgent cu uniforme militare şi li s-au dat arme pentru că ,,au luat ungurii Timişoara”. Mi-am dat seama de situaţie, mi-am dat imediat seama că motivele erau altele, nu ungurii erau motivul, şi am făcut cerere de concediu care mi-a fost aprobată imediat spre surprinderea mea. Banii de concediu îi luasem în august când fusesem programat, însă nu putusem să plec atunci pentru că a trebuit să fac proiectul şi macheta pentru demonstraţia de la 23 august. Am plecat în concediu încărcat cu mii de imagini confuze cu toate că totul devenise clar pentru mine, eram sigur că aşteptarea se terminase, habar nu aveam că greul abia acum avea să înceapă pentru mine, dar lumea merge înainte cu toate că incertitudinile cresc.

Nimeni nu mi-a spus ce e la Timişoara, însă, undeva, în sufletul meu ceva anume îmi spunea că trebuie să fiu şi eu acolo şi m-am dus înfăptuind una dintre măruntele nevoi ale vieţii şi nu cum cred eu că ar fi trebuit, poate numai pe jumătate sau nici atât, dar sunt nevoit să mă mulţumesc cu puţin. Decât ,,de loc-ul” majorităţii, eu am „ceva” şi acest ,,ceva” e averea mea, o avere la care ţin foarte mult cu toate că evenimentele s-au mai răcit.


revolutie slatina 6Deci pe 19 decembrie, dimineaţa toată lumea din fabrică şuşotea, vorbea tare, se echipa în kaki şi iar şuşotea.

Ce? Cu toate că totul era clar, nimic nu era clar! Timişoara! Ungurii! Eram îngrijorat de soarta unchiului meu, Titu Zamfirescu şi a familiei lui din Timişoara şi, dintr-o dată m-am hotărât să plec acolo. În gară am aflat că trenurile nu circulă normal şi am mers acasă unde, rapid m-am echipat pentru drum lung. În oraş observasem multă dezordine, dar şi multă ordine. Străzile erau pline de uniforme ale gărzilor patriotice, ca şi podul de peste Olt. M-am dus la ocazie şi printre discuţii şi contradicţii, şi printre întrebări fără răspuns am ajuns la Craiova într-o ,,Dacia” galbenă. Am prins un rapid care întârziase şi înainte de şase seara eram pe şine.

Cu cât ne apropiam de Turnu-Severin oamenii din tren deveneau mai contrariaţi, deveneau mai nervoşi. Ziceau că nu au năvălit ungurii peste Timişoara, ci că s-au revoltat timişorenii contra lui Ceauşescu… Nu se poate! Imposibil! Cunosc mulţi timişoreni şi nu-i cred în stare de aşa ceva!

Acolo am fost doi ani soldat printre piloţii militari, acolo am dat examen la Universitate, acolo am fost de foarte multe ori şi Timişoara mi-a apărut întotdeauna oraşul cel mai liniştit pe care-l cunoscusem. Acolo trăiesc în armonie de sute de ani români, unguri, sârbi, evrei, nemţi şi toate seminţiile pământului.

Afară era noapte şi trenul înainta multiplicând misterele. Am avut şi controale, controlori însoţiţi întotdeauna de miliţieni controlau permanent şi mi-am dat seama că e un anume fel de pază. Am intrat în closet şi am ascuns portmoneul cu actele de identitate în bocancul drept, iar banii i-am băgat în bocancul stâng. Dacă o fi adevărat că s-au revoltat timişorenii împotriva lui Ceauşescu şi îmi văd ăştia buletinul de oltean!

M-am hotărât să spun că sunt din Argeş şi nu am actele cu mine. Ba nu! Eram din Vâlcea pentru că acolo cunoşteam şi străzi şi oameni. Privindu-mă în oglinda din tren mi-am dat seama cum arăt. Pe cap purtam o căciulă veche din piele de iepure, pe umeri, un hanorac murdar cu care mergeam iarna la munte, cârpit, cu nasturii cusuţi a şaptea oară… Pantalonii groşi şi bocancii de munte completau imaginea unui explorator polar din secolul trecut. Dar am plecat!

După ce am trecut de luminile Orşovei s-au înmulţit controalele şi s-au înmulţit şi întrebările oamenilor:

- Ce e la Timişoara?

- Nimic!

Aş fi vrut să adorm şi nu puteam, lumea devenea tot mai nervoasă, şuşotea şi nu dormea nimeni. Se şuşotea peste tot, iar eu nu aveam curaj nici să trag cu urechea…

A venit un nou control care mi-a cerut biletul de călătorie şi apoi buletinul de identitate. Le-am arătat biletul şi le-am spus că nu am actele cu mine. Era un ceferist însoţit de doi subofiţeri de miliţie care m-au coborât în gară la Caransebeş împreună cu majoritatea călătorilor din vagon. Mă asiguraseră miliţienii că la Timişoara nu se întâmplă nimic, că neamurile mele de acolo o duc bine şi că peste puţin timp vine un tren care mă va duce înapoi la Craiova unde mi se va deconta biletul.

Am observat că toţi călătorii care fuseseră coborâţi pe peronul gării din Caransebeş urcau în alte vagoane mai în faţă şi am urcat şi eu cu inima cât un purice.

Şi tot cu inima cât un purice am intrat în Timişoara. Era ora unsprezece noaptea şi am văzut că mulţi călători au sărit din tren înainte de oprire. Nu am avut curajul lor şi am coborât pe peron după ce trenul a oprit în gară. Acolo era atâta lume care striga că nu înţelegeam nimic, era o harababură care îmi dădea curaj că nu mă va întreba nimeni de nimic.

Am luat-o mai pe departe şi am ajuns în faţa gării din Timişoara ,unde, din şoaptele altora am înţeles că autobuzele nu circulă. Am încercat să-i telefonez lui nea Titu, însă toate telefoanele din gară erau defecte şi mi-am dat seama că erau de fapt ,,defectate’’ ca şi cele din Slatina.

Câteva maşini ale miliţiei care au trecut în goană m-au făcut să înţeleg că aşa ceva nu se întâmplă întotdeauna şi a început să-mi fie frică. De ce? Nu ştiam nici eu de ce, dar îmi era clar că mă aflam pe un teren minat. Pe de o parte îmi era frică de miliţie şi de securitate, însă doream să văd cu ochii mei că lumea îndrăznise să înfrunte balaurul roşu şi creştea în sufletul meu o mândrie pe care nu o mai cunoscusem.

Am hotărât să merg în sala de aşteptare și să aștept până dimineaţa, însă curiozitatea m-a făcut să plec spre oraş pe strada principală. Mergeam cu grijă, îmi era frică şi de liniştea nopţii, mă temeam şi de imensitatea întunericului. Eram neliniştit căci nu prea înţelegeam cum o să ajung la nea Titu tocmai pe Calea Lipovei prin acest întuneric. Mă gândeam că m-am descurcat eu umblând săptămâni întregi prin munţi, prin ploaie, prin ceaţă, prin întuneric.


revolutie slatina 10Poc! Poc! Parcă ar fi tras o puşcă pe undeva! M-am oprit şi am ascultat din nou neliniştit liniştea întunericului. Orice zgomot mă speria, dar mă făcea să mă simt ca un personaj de roman poliţist. Mi-am zis că într-un oraş mare pot pocni multe în preajma sărbătorilor de iarnă şi am pornit înainte, însă: Poc! Poc! Poc! Acum nu mai aveam curaj, acum nu mai puteam merge de teamă! Se trăgea pe aproape! Nici nu ştiam de ce îmi era teamă, poate şi de stâlpii de pe marginea străzii, poate şi de copaci. Ce să mai spun de vitrina unui restaurant în care eu vedeam numai ,,miliţieni”! După o vreme am plecat iarăşi şi m-am mai liniştit zărind undeva, în faţă, un pod pe care se vedeau oameni. Erau acolo şi maşini şi, după ce m-am apropiat am auzit gălăgie şi m-am strecurat pe o stradă laterală. Dacă în faţă era Bega, trebuiau să mai fie şi alte poduri prin apropiere după cum ştiam eu.

Dar nu prea mai ştiam încotro să merg. Nimeni nu m-a băgat în seamă şi am trecut cu mare grijă peste acel pod. Mergeam drept înainte şi mă gândeam că de oriunde ar putea trage o puşcă. Îmi închipuiam toate minunile din lume şi cred că dacă nu ar fi fost acel ,,nu ştiu ce” care mă împinge întotdeauna spre ,,nu ştiu unde’’ aş fi împietrit de mai multe ori pe acolo. După ce am trecut podul m-am aşezat pe o bancă lângă un gard viu.

Era ora trei, deci era douăzeci decembrie, şi mâine, pe douăzeci şi unu eram înscris în audienţă la tovarăşul Fira, la primăria din Slatina pentru locuinţă. Apoi dacă nu mi-au dat ei până acum, ce să le mai cer acum, când, probabil n-o să mai am cui cere.

Eram epuizat, nu ştiam ce voi mai face, însă nu-mi era frică. Am coborât nişte trepte şi m-am îndreptat către nişte arbuşti pentru nevoi.

Dar! Văd sau am vedenii? Jos, printre arbuşti ghicesc trupul unei femei sfârtecat, parcă de o urmă de tanc sau de maşină! Mi-am dus mâna la gură şi am alergat speriat înapoi la stradă! Mă aflam în plin război! M-am aşezat, din nou pe o bancă şi m-am cam pierdut căci acel trup nu se desprindea de pe retină. Trebuia să ajung la unchiul meu şi pentru a ajunge acolo trebuia să trec prin centru. Prin apropiere treceau maşini care scoteau un zgomot puternic, parcă ar fi fost şenile.

Acum nu mai ştiam nici măcar încotro merg, păstram totuşi un mod de orientare crezând că gara e întotdeauna în spatele meu. În faţă strada era plină de cioburi, iar vitrinele unor magazine erau sparte, însă lucrurile erau expuse la locul lor. Să vezi geamurile vitrinelor sparte şi să vezi exponatele nederanjate, numai într-un decor de teatru absurd e posibil! Nici nu m-am gândit să aflu ce stradă e, de fapt mai văzusem în noaptea asta multe vitrine sparte. Cu toate că nu era nimeni am luat-o pe altă stradă căci îmi era frică că mă va lua un miliţian ca spărgător şi hoţ.

Am auzit gălăgie în altă parte şi am pornit într-acolo. De fapt, nu mai ştiam încotro era ,,înainte” şi încotro era ,,înapoi”.

M-am apropiat de oamenii care vociferau, erau oameni obişnuiţi, erau oameni ca toţi oamenii, numai eu îmi închipuiam că voiau să-i prindă pe cei care au spart vitrinele.

Dar am înţeles din vorbele lor:

- Să fim uniţi!

- Să nu fim laşi!

- Să ne ajutăm!

- Dacă pierdem acum s-a zis cu noi!

- Haideţi la „Maria” să deblocăm!

- Haideţi la cămine!

În mintea mea se amestecaseră toate întrebările din lume, tot ce ştiusem eu despre lume luase acum o întorsătură care mă uimea.

Pe aceeaşi stradă, mai în faţă, de fapt era un bulevard, se zăreau steaguri. Abia acum începeam să înţeleg câte ceva şi, de fapt m-a ajutat să înţeleg ce se întâmplă un grup din depărtare printr-un strigăt care pentru mine era imposibil de accept: ,,Jos Ceauşescu!, ,,Jos porcul!”

Mi-am înţepat degetele de la mâini, mi-am muşcat limba şi m-am retras buimăcit într-o margine. Ori Ceauşescu nu mai era, ori oamenii ăia erau nebuni.

Se vorbea în româneşte, dar şi în alte limbi, parcă eram în Babilon. Unii cărau mese de restaurant rupte şi alte resturi materiale şi le aşezau în mijlocul străzii. Printre strigătele de toate felurile pe care nu le mai auzisem nici prin filme şi mai ales acel: ,,Libertate!” am înţeles că mă aflam într-o altă lume sau că mă aflam pe cealaltă parte a pământului şi toţi cunoscuţii mei rămăseseră undeva, în altă lume.

Căzusem în America! Visam? Cred că îmi rupsesem şi unghiile! Am văzut doi oameni mai liniştiţi care păreau a fi oameni bine educaţi, pe care i-am întrebat cum să ajung în ,,Torontal”. Unul dintre ei mi-a explicat cu răbdare cum să ocolesc centrul pentru că sunt zone ocupate de armată şi securitate. Acel om privea la mine cu ochii ieşiţi din orbite, se uita ca la urs, probabil şi eu îl priveam la fel.

Nu am înţeles nimic cu toate că îmi explica că suntem în ,,Josefini’’ şi suntem aproape de adresa pe care o căutam. Se striga ceva în altă limbă, probabil în limba maghiară: ,,Eginsabadag!”.


S-a strigat mult acel cuvânt, căci eu l-am reţinut ca pe un refren. Mi s-a făcut frică şi de unguri, cu toate că înţelesesem bine că ungurii erau cu noi, mi s-a făcut teamă de orice şi l-am întrebat pe omul de lângă mine cum aş putea ajunge la gară. S-a uitat din nou mirat la mine şi mi-a explicat traseul pe care l-am înţeles căci, de fapt venisem pe acel drum. Mi-a arătat un pod şi mi-a spus că pot trece liniştit peste el căci e ocupat de ai noştri. Mi-am dat seama că intrasem în infern, frica m-a hotărât să plec către gară.

Ceva totuşi mă reţinea acolo, gândeam şi eu ca şi ei, însă pentru ei eu eram un necunoscut. Dacă ar fi aflat că eram născut la câţiva kilometri de Nicolae! S-au apropiat câteva maşini de pompieri care au trecut fluierate de lumea care arunca cu pietre şi cu ce găseau. Mă gândeam că şansa mă aruncase acolo, însă îmi era frică deoarece eram, totuşi singur. Erau extraordinare strigătele acelea: ,,Vom muri şi vom fi liberi!”care se amplificau.

Oamenii discutau că se vor uni cu alţii la Maria, la Operă, la Michelangello. Ştiam locurile, cât de cât, şi doream să merg şi eu cu ei pentru a vedea ce se va întâmpla. Simplu de zis, am hotărât să merg şi eu cu ei.

Deodată cerul a fost brăzdat de lumini şi a început să se tragă. Unde? Habar nu aveam, dar se trăgea ca la război peste tot. Oamenii se strânseseră în mijlocul străzii şi se agitau. I-am căutat pe oamenii cu care avusesem curaj să vorbesc, dar nu mai erau acolo, plecaseră.

De fapt toată lumea se mişca acolo, se auzeau şi altfel de zgomote, parcă treceau tancuri pe undeva!

Teama s-a cuibărit din nou în mine şi am pornit cu grijă către gară. Mergeam ca un robot şi mă rugam lui Dumnezeu să mă scoată din infern. Nu-mi era nici frig, nici somn.

Era o noapte deosebit de călduroasă şi nu puteam uita copiii aceia cu piepturile goale care strigau: ,,Vom muri şi vom fi liberi!”.

Am ajuns aproape de pod şi nu ştiam cum o să trec dincolo căci erau mulţi acolo. Stăteam ascuns după un acoperiş, când l-am auzit pe unul:

- De unde acte, de acte îmi arde mie acum?

Am procedat şi eu la fel, am bombănit ceva şi am trecut hotărât pe partea cealaltă a podului. M-am oprit printre copii înflăcăraţi cu piepturile descheiate. Aş fi vrut să rămân şi eu cu ei acolo, însă mi-am dat seama că eram îmbrăcat ca un urs şi am plecat.

Dacă ar fi aflat copiii ăştia că sunt oltean? Cum aş fi putut să le explic că sunt cu ei, că doresc acelaşi lucru, m-ar fi crezut cineva?

De fapt bubuiturile înfundate şi zgomotele mecanice au instalat iarăşi teama în mine.

Am ajuns la gară cu toate că mă temeam de orice coş de gunoi pe care-l întâlneam. Am încercat iarăşi să telefonez, cu toate că ştiam că telefonez degeaba. Era şase dimineaţa şi cerul începea să se lumineze.

Oare îmi era frică? Despre război nu auzisem prea multe, una e să citeşti prin romane istorice sau prin cărţi de război şi alta e să auzi bubuind pe aproape. Nu am avut curaj să mă apropii de cineva şi să-l întreb ceva.

Dacă m-ar fi întrebat cineva ceva, aş fi împietrit. Din puţinul pe care l-am auzit şi l-am văzut în această noapte m-am convins că lumea se răsucise, ceva înflorea în mine şi înţelegeam că se deschiseseră alte orizonturi.

Am aşteptat pe lângă gară până am auzit că pleacă un tren către Turnu-Severin şi am urcat. Lumea din tren şuşotea, însă era mult mai curajoasă şi mai optimistă decât fusese aseară şi după ce am schimbat vreo trei trenuri am coborât seara în gara din Slatina.


 Când aşteptam să plece personalul din Craiova şi priveam la agitaţia dintr-un tren plin care îşi aştepta plecarea către Timişoara, cineva din acel tren a strigat: Tovarăşe secretar, uite-l pe acela care a coborât şi se întoarce!

Erau muncitori de la fabrica în care lucram şi eu, erau și de la alte fabrici şi totul se petrecea în ziua de douăzeci decembrie, iar coloanele de oameni ai muncii fuseseră încolonate să salveze Timişoara de imperialişti.

Am coborât seara în gara din Slatina obosit, dar bucuros şi de la gară până acasă am bătut pe la uşile mai multor cunoscuţi pentru a le aduce vestea cea mare, pentru a le spune ce era la Timişoara. Unii au zis că mint, alţii că sunt nebun, alţii că sunt securist, alţii că am halucinaţii. Ştiau şi ei câte ceva deoarece lumea se răsucise cumva şi pe aici, dar erau convinşi că se va rezolva la Timişoara, erau siguri că nu îl pot ăia să-l dea jos pe Ceauşescu. Toţi aceşti prieteni, oameni serioşi cu familii, cu copii, cu funcţii, cu greutăţi m-au sfătuit să tac, să nu mai spun la nimeni glogozăniile astea ale mele şi atât. Am fost atât de supărat de mentalitatea prietenilor mei că în acele zile nu am mai vorbit cu nimeni despre Timişoara, am tăcut închizând totul în mine până m-am hotărât să scriu.

Pe acei prieteni i-am şi uitat, dar nu am uitat că am umblat o noapte de vis printr-o Timişoară care se răsculase, am umblat o noapte printre copii cu piepturile descheiate care strigau în cor către tancurile şi maşinile puterii: ,,Vom muri şi vom fi liberi!”.

La televizor, nimic deosebit, cântece patriotice şi „iepocă de aur”. Am adormit greu şi am visat multe ”33.

Un alt martor slătinean al evenimentelor din Decembrie 1989 este Constantin Soare, fost deținut politic, condamnat pentru greva minerilor de la Motru din 19 octombrie 1981. Acesta a lansat în spațiul public teoria „nedovedită”34 a transportului revoluționarilor uciși la Timișoara, către crematoriul „Cenușa” din București, prin intermediul a „două camioane” și nu a unuia singur, așa cum se cunoaște din documente oficiale.

Rămâne o realitate tristă și abominabilă încercarea de a fi șterse urmele represiunii comuniste de la Timișoara din ziua de 17 decembrie 1989. Din ordinul direct și imperativ al Elenei Ceaușescu, în noaptea de 18-19 decembrie, la ora 1,00, din morga Spitalul Județean din Timișoara au fost sustrase și încărcate într-o autoizotermă într-o trupurile martirilor, fiind astfel pusă în executare „Operațiunea Trandafirul”35.

Potrivit lui Constantin Soare, unul dintre camioane s-a defectat la Slatina, fapt ce i-a determinat pe „securiștii” aflați în misiune secretă să încerce să scape de cadavre și să șteargă orice urmă. Mașina cu morți a ajuns la Școala de Poliție din Slatina unde cadavrele au fost mai întâi arse în acid sulfuric, apoi incinerate, iar cenușa aruncată în Olt36.

Protagonistul acestui episod neverosimil37 lasă posterității următoarele mărturii despre modul cum a ajuns în data de 18 decembrie la Timișoara și despre prezența sa în „camionul cu morții Timișoarei”: „După eliberarea mea din Penitenciarul Baia-Mare, după executarea mandatului de șase ani și patru luni de detenție grea, așa cum v-am mai relatat, eu nu aveam voie să părăsesc municipiul Slatina decât pe o rază de 30 de kilometri. Pentru deplasări mai lungi de 30 de kilometri, trebuia să obțin o aprobare specială de la Securitate.

Personal, mă simțeam eliberat nu numai din pușcărie, dar și sufletește. Aveam casă, masă, eram ospătar la Restaurantul INTIM, acolo unde viermuiau foștii turnători și acoliți ai regimului Ceaușescu, care deveniseră subit cei mai ai dracu’ dizidenți și contestatari ai regimului de tristă amintire. Aveam o nevastă pe care o iubeam, totul părea că a intrat în normalitate. Eram însă legat de acel lanț de 30 de kilometri și acest lucru nu-mi dădea pace. Mi-am amintit un fapt care mi-a sugerat o nouă idee, aceea de a elimina și lungimea acestui lanț. Mi-am amintit că, în 1981, după greva minerilor de la Motru, completul de judecată care-mi dăduse sentința se desfășurase în orașul de pe malul Begăi, Timișoara. Atunci, m-am hotărât să merg la Procuratura Militară din Timișoara, pentru a încerca să determin autoritățile să-mi ridice acea interdicție, deoarece eu consideram că am suferit destul în cei șase ani și patru luni de detenție.


Zis și făcut. Fără a-mi lua vreo aprobare specială, în ziua de 17 spre 18 decembrie 1989, am plecat spre Timișoara, cu vărul meu Virgil Soare, care lucra la ACR Slatina și care avea de rezolvat o problemă legată de un accident de circulație din Slatina, produs de un timișorean. La ora 10 și jumătate, în ziua de 18 decembrie, intram în Orașul Revoluției, supravegheați de cordoanele Miliției și Armatei, care controlau toate mașinile ce intrau în burgul bănățean. La ora 11.00, eram pe strada pe care se găsea sediul Procuraturii Militare din Timișoara. Virgil Soare a găsit cu greu un loc de parcare, timp în care eu am coborât pentru a merge pe jos spre Procuratură. Nu am reușit să parcurg mai mult de 50 de metri și am fost oprit de patru bărbați îmbrăcați în haine lungi de piele, care m-au legitimat și m-au întrebat despre scopul și durata vizitei mele în Timișoara. După ce m-am legitimat, unul dintre securiști m-a invitat într-o dubă fumurie, spunând că mă duc ei la Procuratura Militară.

N-avea niciun rost să ripostez, cei patru bărbați îmbrăcați în negru păreau destul de convingători, așa că am intrat în mașină. Imediat, am fost lovit în moalele capului cu un obiect contondent și mi-am pierdut cunoștința… M-am trezit într-un timp oarecare, într-o beznă totală, într-un amestec de miasme generate de cadavre aflate în descompunere, în Infern, în Purgatoriu, nu știam exact unde mă aflu… Sesizam că eram într-o mașină aflată în mers, care - la un moment dat, a produs o pocnitură puternică, violentă.

Am auzit pe cineva care-i spunea altuia: „Ce facem că s-a rupt cardanul de la mașină și avem greutate? Trebuie să găsim o soluție!”

Am simțit că în jurul meu, deasupra mea, sunt corpuri neînsuflețite, purulente, urât mirositoare și am făcut eforturi să mă eliberez cumva de sub greutatea hoiturilor ce mă apăsau… Norocul meu a fost acela că aveam capul deasupra celorlalte cadavre, că puteam încă respira, deși corpul era prins între trupurile moarte.

Făceam eforturi mari ca să-mi dau seama ce căutam eu îngropat în acele cadavre murate în sânge și intrate în putrefacție. Aceeași voce lugubră și înfiorătoare sparge din nou tăcerea: „Nu putem duce cadavrele la Penitenciarul din Craiova, pentru că acolo deținuții au pus de-o rebeliune…”

Am realizat atunci că nu e în regulă, că mașina în care eram era însuși Infernul, îmi mușcam limba ca să realizez dacă nu cumva visez și îmi cărăbăneam peste față palmele înglodate de sângele putred al morților, sperând să mă deștept din somnul cel de moarte, în care intrasem fără voia mea... Mi-am reamintit imaginile de la Motru, când Securitatea a ordonat să fim pulverizați cu fecale, când tot orașul era în stradă, însă cei din exterior nu știau nimic, pentru că, în oraș și din oraș, nu putea intra sau ieși nici măcar musca. Aflat în duba morții, nu știam ce s-a întâmplat afară, însă intuiam... Înainte de a pleca din Slatina la Timișoara, auzisem tot felul de informații cu privire la o mișcare anticomunistă, cu plecare din orașul bănățean, însă cine era atunci nebun să mai creadă că puteam scăpa de comunism și că ar fi putut fi posibilă o răsturnare a lui Ceaușescu și a unui guvern care părea etern?

La cât îndurasem eu după mișcarea grevistă de la Motru, acum eram dominat de o anumită lașitate și nu mi-ar fi trecut – nicidecum – prin cap, că ceea ce s-a întâmplat în Timișoara, în acele zile, avea să fie sfârșitul unei epoci în care niște comuniști, după ce-l citeau pe Marx și Engels, atacau omul…

Am tras câteva cadavre spre ușa mașinii, reprimându-mi orice fel de scârbă și greață și încercând să forțez deschiderea ușii, cu greutatea morților (știam din copilărie că morții sunt mai grei decât în viața „civilă”), sesizând că mașina urca o mică pantă. Mă învățasem cu întunericul și, de aceea, am dibuit faptul că vehiculul era foarte lung și chiar am reușit să deslușesc un număr de până în 27 de morți, plus subsemnatul, care nu eram atât de mort. După un timp, care mi s-a părut o eternitate, mașina a oprit din nou. S-au auzit din nou voci, înțelegând că cei doi tovarăși de drum vor să se pună de acord cu traseul. „Mergem pe lângă han și apoi o luăm la dreapta spre Spital”, a spus, din nou, gestionarul de morți. Mașina a repornit la drum, însă motorul nu se mai auzea… După un alt timp, mașina s-a oprit brusc. M-am tras lângă peretele din stânga și am luat  poziția mortului, egală în tăcere și poziție cu a celorlalte cadavre. Spun „celorlalte”, fiindcă sunt sigur că - în conștiința celor care aveau misiunea să facă acest transport, și eu - Constantin Soare - eram un cadavru. Cineva a deschis, la un moment dat, ușile „Așează și tu pe cei doi de acolo, s-a auzit, din nou, glasul cioclului vorbitor, care - se pare - avea un ascendent moral asupra tuturor celor care-l însoțeau. Un alt glas a răspuns: „Am înțeles, să trăiți!” „Vezi să nu se ia cineva după tine”, a glăsuit, în șoaptă, cărătorul-șef de cadavre. Imediat, am auzit o voce cunoscută, a unui individ care călca, fără nicio teamă sau reținere creștinească peste noi, și atunci mi-am dat seama că individul, călcător de cadavre, era însuși Gică Nebunul, care lucra la Morga Spitalului din Slatina. Era utilizat de medicii și asistenții autopsieri la cele mai infame munci în ceea ce privește autopsierea cadavrelor de la morga slătineană. Era cunoscut în tot orașul, pentru glumele macabre pe care le făcea, scoțând uneori - prin cârciumile rău famate pe care le frecventa, din buzunarul de la piept, câte un deget sau o ureche adevărate, de la morții pe care îi măcelărea - împreună cu doctorii - în timpul autopsierii. Era un fel de profanator de cadavre și, deși, autoritățile comuniste știau despre practicile grotești ale acestuia, nimeni nu a luat măsuri vreodată împotriva lui până atunci. Din nou, glasul celui care conducea caravana mortuară se aude: „Mișcă-te, bă, mai repede și închide dracu’ ușa odată, ca să nu ne vadă cineva”.


Gică Nebunul a răspuns, rânjind: „Stai, bre, că sunt multe cadavre care blochează ușa!” Atunci, eu l-am agățat ușor de picior, zicându-i cu inima cât puricele: „Gică, sunt Soare de la Intim, te rog fă ceva să scap de aici!” El a scos un mic strigăt de teamă, fiindcă era obișnuit cu cadavrele moarte definitiv, nu cu cadavrele aproape vii, care - culmea - erau capabile să-i și ceară să le salveze. Știam că așa-zisul sadism al lui Gică Nebunul, precum și neînfricarea sa în fața  cadavrelor, erau o mască, pe care și-o impunea acesta, pentru a-și putea face această meserie ingrată de ani și ani… Avea însă inimă de copil și, de multe ori, când era beat, își plângea soarta și părinții care, dacă nu mă înșel, erau de undeva de prin Ardeal.

Mi-a spus să stau liniștit, că va încerca să mă ajute, atunci când va găsi momentul potrivit. S-a dat jos din mașină ca să vadă unde sunt cei care au condus mașinile. După 2-3 minute, s-a întors către mine și mi-a spus: „Soare, acum e momentul, șoferii celor două mașini s-au furișat după niște tufișuri din curtea Spitalului, ca să se pișe!” Am coborât din mașină; întunericul se lăsase definitiv și am luat-o spre stânga, pe lângă gardul de sârmă. Profitam din plin de faptul că locul unde oprise mașina nu era luminat. Depărtându-mă de la locul cu pricina, am văzut că erau două mașini frigorifice, una mare și una mică (una de 10 tone și alta de 20 de tone). Eu am fost în cea mare… Atunci, am realizat că, după ce s-a rupt cardanul, mașina mare a fost tractată de cea mică. Și am mai sesizat ceva: instalația frigorifică din mașina mare nu a funcționat nicio secundă, altfel ajungeam răcitură până la Slatina…

Am ieșit lejer, printr-o gaură mare a gardului spitalului și am plecat direct spre Stația de Taxi. Am recunoscut pe un taximetrist de treabă, pe care îl chema Jumară. Când m-a văzut în ce hal sunt, plin de sânge și ud din cap până-n picioare, s-a speriat și a avut tendința să mă respingă, în prima fază. L-am implorat să mă ducă acasă la Osica de Sus, spunându-i că tatăl meu îi va achita contravaloarea transportului. Jumară s-a înduioșat, a pus un sac de nailon pe bancheta din spate și m-a poftit înăuntru. Aveam apartament în Slatina, după cum v-am mai povestit, însă îmi era prea frică să merg acolo, așa că m-am dus direct la tata și la mama acasă, așa cum am făcut de atâtea ori, la vremuri de cumpănă grea”38.

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 Constantin Soare, împreună cu alți slătineni, între care ziaristul Adrian Cijevski, au plecat cu trenul la București, unde se desfășura la „Revoluția mare”. Despre acest episod acesta a consemnat următoarele: „În acea noapte de 22 spre 23 decembrie 1989, ne-am urcat în tren și am plecat spre București. Am ajuns dimineață la ora 9 în Gara de Nord. Am luat metroul și ne-am dus în Piața Aviatorilor, la sediul TVR, cu gândul să iau cuvântul, ca să mă audă toată România. La intrarea pe Poarta 2 a TVR, ne-a primit un tovarăș căpitan, cu numele Iliescu (...).

... Între timp, Adrian Cijevski reușise să ne ia câte-un bon de intrare la Televiziune, iar în momentul când am făcut primii pași spre intrare, am văzut un bărbat solid, care le zicea celor ce-l arestaseră: „Nu știu ce se întâmplă, tovarăși! Căci toți facem parte din aceeași unitate a trupelor speciale (USLA), parcă ne-a împărțit cineva în două. Eu nu am tras în nimeni, vă jur pe viața mea!” Bărbatul avea mâinile legate la spate cu sârmă… Nu-mi venea să cred. Bărbatul solid, legat la mâini cu sârmă se adresa unui domn, pe care – ulterior – am aflat că-l cheamă Cico Dumitrescu. Acesta le dădea ordine celor doi parașutiști care-l păzeau.

Am făcut stânga-mprejur și le-am spus lui Cijevski (camaradul meu din Slatina), cât și lui Tata Iancu, colegul meu de suferință, că acolo se întâmplă lucruri necurate. Și că aș prefera să plecăm.

Zis și făcut. Am plecat spre gara de Metrou din apropiere, acolo unde m-am întâlnit cu foarte mulți revoluționari din Slatina: Vasile Cristinel, Liviu Duțu, Valentin Zamfir, Simona Constantinescu, Florea Cernat, Nenu Marian Albert și cu mulți alții, pe care nu-i știam decât din vedere. Unul dintre aceștia îmi spune la ureche: „– Soare, știi cine este comandantul nostru, cel care răspunde de olteni? Fiindcă, aici s-a format un comandament. Nimeni altul decât Gheorghe Comănescu! Un comunist infiltrat printre revoluționari, venit special printre noi”. Vestea că, printre noi există un diversionist, a ajuns repede și la un grup de militari, care l-au arestat pe concitadinul nostru, Comănescu, în Piața Victoriei.

În Piața Aviatorilor, acolo unde s-au dus militarii cu arestatul și acolo unde și noi, grupul de revoluționari slătineni am mers, cineva a intervenit pentru Comănescu ca să fie eliberat. Era așa un fel de haos și o suspiciune generală. Un haos în care oricine putea prelua comanda, oricine putea aresta pe oricine și era foarte ușor să spui despre cineva că este securist sau torționar, pentru ca mulțimea să-l linșeze. Oricând puteai să fii  considerat erou, iar – în câteva minute – să fii declarat dușman al Revoluției, așa cum se spunea pe vremuri – „dușman al poporului”. Era un vid legislativ și o degringoladă, care începuseră să-mi toarne frica în oase… Așadar, în această atmosferă incertă, un anume Constantin Toma (care, mai târziu, a fost președintele Asociației de Revoluționari Metrou București), însărcinat de nu știu cine să-i conducă pe revoluționarii de la Piața Aviatorilor, a cerut eliberarea lui Gheorghe Comănescu. M-am îmbărbătat și l-am întrebat pe Toma: „Cine ești dumneata și cine te-a pus să ne conduci?” „Eu am tot dreptul să-i conduc pe revoluționari, pentru că am fost deținut politic, după Greva minerilor de la Petroșani!”, mi-a replicat respectivul. „Dacă ai participat la această grevă, poți să-mi spui cum îl chema pe inginerul care a condus această mișcare și a luat cuvântul, atunci când a venit Ceaușescu?”, am continuat eu seria  întrebărilor. Atunci, el a spus că acela care a condus greva este chiar el. Când am văzut că minte cu nerușinare, am strigat, în gura mare, către grupul de militari: „Arestați-l, este un impostor!”.

Atunci, militarii l-au arestat și pe el și i-au condus pe amândoi (adică și pe Gheorghe Comănescu) la Poarta 2 a Televiziunii Române, unde era un ofițer de serviciu (așa cum am mai spus), un căpitan pe nume Iliescu, din Caracal, după propriile lui spuse. De la parașutiști. Acestuia nu i-a venit să creadă că ne arestăm olteni pe olteni.

Mă întreb și astăzi, după 21 de ani de la Revoluția Română, ce căutau acolo parașutiștii de la Caracal, ce căuta Dan Stuparu, care tocmai antrenase trupele speciale de la Școala de Poliție din Slatina, ce căuta Gheorghe Dobrinoiu, după unii fost comandant al Școlii de Subofițeri de Miliție „Nicolae Golescu” Slatina, și Anghel Andreescu, șef de catedră și șef de Stat Major al aceleiași școli, care purta  și un nume conspirativ – Ologu. După câteva ore, cei doi – Comănescu și Toma – au fost, în chip miraculos, eliberați”39.

Constantin Soare mai afirmă că toate relatările sale „despre fenomenul mașinilor cu morți de la Timișoara, care au poposit la Slatina, despre acidul sulfuric și despre deplasarea de la Școala de Miliție Olt a trupelor speciale, care au ucis oameni în orașul de pe Bega”, i-au fost aduse la cunoștință lui Petre Roman, prin intermediul unei scrisori transmise prin intermediul tatălui său. El pretinde că a fost chiar primit de acesta în data de 29 ianuarie 1990, în calitate de membru al Comisiei de Abuzuri din Consiliul Frontului Salvării Nașionale Olt și secretar general al Asociației Tineretului Frontului Salvării Naționale Olt.


Despre contextul acestei întrevederi mărturisește următoarele aspecte: „Comitetul nostru, al foștilor deținuți politici, din cadrul CFSN Olt, m-a propus să fac parte din Comisia de abuzuri a CFSN Olt, abuzuri petrecute între anii 1945-1989. Această comisie era alcătuită astfel din respectivul jurist de la Piatra-Olt, Nicolae Grădinaru, președinte și prof. Mircea Botez, Ilie Chiriță, Cârciumaru - un maior de la armată și, cu voia dumneavoastră, Constantin Soare - membri. Între timp, s-a înființat și Asociația Tineretului Frontului Salvării Naționale. Colegii meu revoluționari m-au ales în funcția de secretar-general. Președinte a fost ales nimeni altul decât Gheorghe Comănescu (Dumnezeu să-l ierte, căci a murit mulți ani mai târziu, într-un mod cu totul și cu totul misterios, fiind infiltrat și în structurile de Securitate…). Am înființat atunci un ziar intitulat „Da și Nu”, în care am scris un articol, prin care-i rugam pe cei care-au fost persecutați în timpul regimului comunist (între anii 1945-1989) să vină cu petițiile la Casa de Cultură a Sindicatelor sau la Casa Caracostea, care a fost și sediu al tineretului FSN.

În momentul în care am început să primesc dosarele cu reclamații, au venit la mine doi subofițeri de la Școala de Miliție din Slatina, cu un memoriu de șapte pagini, în care (atenție, nu-mi venea să cred!) unul dintre reclamanți declara că știe, cu lux de amănunte, totul despre transportul morților de la Timișoara și mai știe, de asemenea, și faptul că eu am fost în izoterma cea mare, cu cele 27 de cadavre. Pe subofițerul respectiv îl chema Gheorghe Pop. Acesta mi-a mai spus că mai are un dosar foarte important care trebuie să ajungă la CFSN Bucuresti, la Petre Roman sau Ion Iliescu. Ambii subofițeri m-au rugat să nu mai spun la nimeni despre acest lucru, să mă ocup personal de înmânarea acestui dosar domnilor citați mai sus: Roman si Iliescu! Erau acolo, pe lângă alte informații, date zguduitoare, foarte importante cu privire la coloneii Chițac, Teodor Ardelean, Diamandescu și Gheorghe Rațiu, care au supravegheat și supervizat transportul morților de la Timișoara,   dintr-o Dacie albă, condusă de acest subofițer, Gheorghe Pop.

Despre Gheorghe Dobrinoiu am aflat tot de la Gheorghe Pop că a avut drept nume conspirativ Vasile Grui și a condus, pe linie de Securitate, Spitalul din Timișoara, în timpul evenimentelor din Decembrie 1989. Când am citit acele documente, am avut senzația că mă aflu din nou în acel autofrigorific, căruia - din fericire pentru mine - nu i-a funcționat instalația de frig. Cei doi subofițeri mi-au spus să nu afle nimeni, deocamdată, din Ministerul de Interne despre acel dosar, că le este teamă că pot fi arestați sau chiar uciși… O perioadă destul de lungă, nu am vorbit cu nimeni despre dezvăluirile subofițerilor respectivi. Vroiam să strâng probe și să mă conving singur de grozăviile pe care le auzisem.

Recunosc faptul că, mai târziu, despre toate acestea, i-am spus și președintelui Gabi Comănescu și ne-am hotărât împreună să ducem la domnul Petre Roman toate dosarele, privind abuzurile pe care le întocmisem.

Colegii noștri de la ATFSN au hotărât să facem două echipe pentru întâlnirea cu Roman. Una de la Slatina și alta de la București. Subsemnatul, alături de Gheorghe Comănescu, Puiu Nițu și Dumitru Popescu, precum și de un subofițer de la Școala de Poliție Slatina formam echipa de la Slatina. Adriana Boghiu și frații Crăciun de la ATL București, cu sediul în fostul CC al PCR, formau echipa de la București.

revolutie slatina 11Domnul Petre Roman ne-a primit în sediul din Piața Victoriei nr. 1. Ne-am înregistrat la intrare, în data de 29 ianuarie 1990. Date care se pot și acum verifica.

Ne-a preluat Dan Iosif și ne-a dus cu liftul până la biroul domnului Petre Roman. Acesta ne-a primit cu o mare amabilitate, a întrebat despre ce se mai întâmplă la Slatina și, bineînțeles, ce vânt ne aduce la domnia-sa. Am cerut colegilor permisiunea să-mi dea voie să prezint situația dosarelor pe care le adusesem. Tocmai când mă pregăteam sufletește să fac acest lucru, în birou a intrat, foarte agitat, actorul Ion Caramitru, rugându-l pe domnul Petre Roman să dispună trimiterea unei tanchete, pentru a-l salva pe Corneliu Coposu, președintele PNȚCD, din ghearele falșilor mineri… Eram în biroul lui Petre Roman, în ziua Domnului 29 ianuarie, anul de grație și dizgrație 1990. După un șir de convorbiri telefonice, cuprinzând anumite ordine și precizări privind situația în care se afla Corneliu Coposu, domnul Petre Roman s-a uitat spre noi, arătându-ne, cumva, ușa. Jos, la intrare, mai mulți ziariști francezi de la Le Monde așteptau și ei să fie primiți de Petre Roman. Simțeam atunci că planurile mele de a-i arăta acestuia dosarul acela important sunt pe cale să se spulbere. Am luat taurul de coane și l-am abordat ex-abrupto: „Domnule Roman, am un dosar important, pe care vreau să-l vedeți urgent și să dispuneți măsuri!” Petre Roman a luat dosarul și a început să-l citească. Pe chipul lui se citea îngrijorarea, crisparea și surprinderea. După ce l-a citit în diagonală, și-a cerut scuze, spunând că dosarul nu este de competența domniei-sale, nu el trebuie să ordone o anchetă, chemându-l atunci pe gen. Jean Moldovan. Acesta m-a chemat în biroul lui Alexandru Bârlădeanu, unde s-a uitat și el – la fel de surprins – pe acel dosar. Un sfert de oră mi s-a părut o eternitate, apoi, și-a îndreptat privirea spre mine și mi-a zis: „Băi, băiatule, acestea sunt lucruri pe care numai timpul le rezolvă!” M-a poftit civilizat afară și apoi l-a chemat pe subofițerul care îmi adusese acel dosar. După un alt sfert de oră, după ce l-a eliberat și pe acel subofițer, generalul Moldovan a ieșit și mi-a zis: „Băi, Soare, tu meriți să intri în Poliție”. Și mi-a dat o recomandare, cu care să mă prezint la Comandantul Poliției din Olt ca să mă facă polițist. Am luat biletul, ca să-l păstrez ca amintire, fiindcă nu doream să devin polițist. Mi-am dat seama că în dosarul respectiv erau lucruri și date de o importanță capitală, la care noi - muritorii de rând - nu trebuia să avem acces. Acest fapt s-a confirmat câteva săptămâni mai târziu, când am fost informat că subofițerul cu dosarul nu mai este de găsit și că a dispărut”40.


În continuare, Constantin Soare povestește că a fost arestat la 21 mai 1990 în urma „furtului unei butelii”, însă el susține că și-a „premeditat” fapta, pentru a putea fi închis alături de alte personaje arestate ale nomenclaturii comuniste din Olt, care în viziunea sa dețineau „cheia și lacătul adevărului tuturor întâmplărilor și morților de la Timișoara, implicarea securității în reprimarea Revoluției, numele torționarilor și ucigașilor”41.

În vizorul să se afla Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceaușescu. În arestul Poliției Județene Olt o întâlnește pe „Doamna”42 căreia îi ghicește „în bobi”. Aceasta i-a mărturist că are multe probleme. Constantin Soare a informat-o că „prin oraș (Slatina - n.n.) și pe la Frontul Salvării Naționale de la Olt se spune că fiului său, Emil Bărbulescu, i se impută că a avut în subordine două autobuze conținând trupe speciale de securitate, cu destinația Timișoara”. De asemenea îi este transmis faptul că „prin târg” circulă zvonul că cineva din Securitate i-a „făcut un dosar greu fiului său Emil Bărbulescu”

revolutie slatina 2Elena Bărbulescu i-a spus lui Constantin Soare că nu Emil Bărbulescu a coordonat cele două autobuze care au plecat cu trupe speciale spre Timișoara, ci căpitanul Gheorghe Dobrinoiu, care a lucrat la Școala de Subofițeri de Miliție din Slatina. Potrivit acesteia numele acestuia conspirativ a fost Grui Vasile, iar misiunea acestuia s-a desfășurat la Spitalul Județean din Timișoara.

În continuare, sora lui Nicolae Ceaușescu a mărturisit circumstanțele în care a acționat în timpul evenimentelor revoluționare din Slatina: „M-am luat și eu după nepotul meu, Nicu (Nicu Ceaușescu - N.A.!) ordonând mobilizarea parașutiștilor de la Caracal și înarmând gărzile patriotice cu bâte pentru a le trimite la Timișoara. Asta am făcut, tovarășe Soare, nu au de ce să-l condamne pe băiatul meu… În timpul ăsta era chiar grav bolnav. Nenorociții au omorât oameni nevinovați. Acest Dobrinoiu, mă mir că mai are curaj să vorbească, după ce a dispus să se facă rost de acid sulfuric, ca să ardă morții de la Timișoara, nenorociții de ei”. Eu i-am spus: „Doamnă, totul se pune în spatele fiului d-voastră!” Din nou, mi-a răspuns, furioasă: „ Ascultă, omule, personal am fost cu șeful de Stat Major de la Școala de Miliție Slatina și i-am întrebat: «Aveți, mă, atâta acid sulfuric pentru toți morții de la Timișoara?» Iar ei mi-au răspuns că nu și că e nevoie să mai ia cinci damigene de la Carbonoase Slatina și de la o unitate dezafectată din București. Sunt nemernici, am auzit ce nenorociri au făcut în Spitalul de la Timișoara. Au schingiuit, au împușcat oamenii în cap… Tovarășe Soare, să știi că acest ofițer de Securitate, Dobrinoiu Gheorghe, este agent KGB! 43”.

O altă mărturie incitantă a lui Constantin Soare o reprezintă cea legată de organizarea unei sedințe a Consiliului Executiv al Comitetului PCR Olt în data de 15 decembrie 1989. Fostul Șef al Petrom Slatina, Panait și directorul Întreprinderii de Confecții Textile din Scornicești i-au relatat acestuia în Penitenciarul din Craiova despre această întrunire a aparatului de partid oltean la care au participat „Elena Bărbulescu, judecătorul Bucă și alții”. Atunci s-a decis trimiterea la Timișoara a muncitorilor înarmați cu bâte, din toate întreprinderile aflate pe platforma industrială a Slatinei: „Bâtele au fost confecționate la IPSP Slatina, ALRO Slatina și Electrocarbon Slatina. Muncitorii au fost îmbarcați cu forța în trenuri pentru a merge la Timișoara, ca să instaureze „ordinea” cu bâta. Nicu Ceaușescu luase legătura cu Elena Bărbulescu, ca să trimită trupe speciale la Timișoara, pentru a pune umărul la înăbușirea Revoluției”44.

Despre evenimentele revoluționare petrecute la Slatina prețioase relatări ne-a făcut și scriitorul Ioan Smedescu45. Acesta afirmă că nu s-a tras cu armă de foc într-un mod intenționat în Slatina. Învederează doar faptul că unii „s-au jucat cu armele” și au existat cazuri de descărcări accidentale (de exemplu un glonț „ a fost scăpat” la Miliția municipiului Slatina). El ne-a relatat că a făcut parte din gărzile patriotice înarmate care au avut diferite misiuni în fața avalanșei de zvonuri contradictorii. Unul dintre cele mai colportate în Slatina din Decembrie 1989 a fost cel referitor la „otrăvirea apei”. În calitate de muncitor la Întreprinderea de Gospodărire a Apelor a păzit „cu arma, alături de alți camarazi, rezervorul de la Treapta II din Slatina”. Acesta ne-a povestit că a trecut și printr-o cumpănă a destinului. Plecat să deschidă o vană în oraș, din ordin de serviciu, a fost surprins de un detașament al gărzilor patriotice care l-a catalogat drept „terorist”. Norocul a fost că unul dintre membrii gărzilor l-a cunoscut și a împiedicat arestarea sa.

Ioan Smedescu ne-a informat că gărzile patriotice din instituțiile și punctele „fierbinți” din Slatina aveau în dotare stații portabile de emisie prin intermediul cărora comunicau, dar și auzeau ce se întâmpla peste tot. Comunicarea se făcea pe canalul 6. Personal a comunicat în repetate rânduri nivelul apei din rezervor, consumul, ș.a., însă a auzit printre bruiaje și alte mesaje indescifrabile, de genul „se atacă”, „avioane deasupra”, „tunuri la pod”, „4 tunuri la uzină”.

În privința participării revoluționarilor din Slatina la „apărarea democrației proclamate la București” Ioan Smedescu depune următoarea mărturie pentru posteritate: „Primele autobuze provenind de la IRTA au transportat voluntari spre capitala țării începând cu data de 22. Mașinile mici și autobuzele plecau din fața Comitetului Județean de Partid (actualmente sediul Consiliului Județean Olt - n.n.). Cum se umplea o mașină se pleca. Mulți nici nu se cunoșteau între ei. Mergeau să apere instituțiile statului, Televiziunea și Radio-ul public”.

Revoluționarii slătineni au editat în timpul evenimentelor un ziar local intitulat „Noul Olt”, care se dorea a înlocui consacratul oficios „Oltul”. Noua publicație a fost redactată și tipărită la Slatina. Potrivit spuselor lui Ioan Smedescu, Visi Ghencea a fost cel care a dus un exemplar la București pentru a-l prezenta la televiziune.


Una dintre misiunile importante îndeplinite de Ioan Smedescu a fost paza primului secretar Carp, la sediul Comitetului Județean de Partid. A fost prezent atunci când indivizi fără căpătâi amestecați printre revoluționarii slătineni au devastat Vila Bărbulescu și au sustras „televizorul, un video și mai doreau să dea foc mașinilor din curte”. Este confirmat episodul hilar al furtului „găinilor” din cotețul aflat în curtea Vilei Bărbulescu, care în timpul evenimentelor devine, fie-ne îngăduită comparația un fel de „Palat al Primăverii oltean”. Ioan Smedescu susține că între „revoluționari” existau totuși oameni raționali care conștientizau că „trebuiau apărate bunurile poporului” și „nu distruse”.

Acesta ne-a mai relatat faptul că „Podul de peste Olt” de la Slatina a fost păzit în permanență, cunoscută fiind importanța sa strategică pentru Muntenia și Oltenia.

Părintele Valeriu Catană „singurul preot greco-catolic din județul Olt”46, participant la evenimentele din 1989 din Slatina, a acordat un interviu în presa slătineană postdecembristă care aduce lumină asupra celor întâmplate în reședința Oltului.

Acesta susține că este „revoluționar fără brevet”, deși a fost membru activ al noului comitet de conducere al Slatinei emanat în Decembrie 1989. Valeriu Catană afirmă că a fost printre cei care s-au deplasat în capitala României pentru a prezenta la televiziune publică ziarul „Noul Olt”: „Am fost la Bucureşti cu domnul Lazăr, cu o maşină neagră, să ducem la televiziunea publică ziarul Noul Olt, care apăruse atunci. Domnul Lazăr s-a ales şi cu un glonţ, care a rămas în capotă. La televiziune, se formau nişte culoare cu cei veniţi, iar studenţi voluntari răspundeau de câte un judeţ să afle ce se întâmplă. A venit un student care era de undeva din zona de sud Corabia-Caracal şi a luat ziarul. A mers vreo 30 de metri şi a căzut împuşcat în cap”.

Chestionat de ce a făcut un asemenea demers afirmă următoarele: „Era important să se vadă ca s-a schimbat ceva și la noi. În noul ziar erau scrise evenimentele de aici, ce se întâmpla la Olt în acele zile, idealurile noastre...”47.

Întrebat dacă s-au tras focuri de armă în Slatina acesta afirmă: „S-a tras din prostie pentru că și aici a fost o prostie - s-au dat arme. Pe lângă Renel, spre Clocociov, un cetățean ai căror părinți erau din Vâlcele, Cârstea Marian, venea cu un prieten de la pescuit, cu mașină străină cu numere românești. N-a oprit la semnalul muncitorilor înarmați și s-a tras. L-au împușcat cu un glonț în picior și cu unul în mână. Din câte știu eu, a fost singura dată când s-a tras. Restul a fost manipulare”48.

Preotul Valeriu Catană susține că a participat la evenimente în timp ce era angajat la „Cercetare Carbonoase” (actualmente Electrocarbon). A fost trimis de Constantin Spoitu, fostul director al Uzinei de Aluminiu din Slatina, membru al Frontului Salvării Naționale de la Olt, să „preia Primăria, împreună cu alți tineri”. Despre cele întâmplate atunci el relatează următoarele: „Atunci ne-am repartizat în funcție de ce știm. Am fost primii care au decupat steagul și primul care a intrat în Casa Sindicatelor. S-a strâns lume și țin minte că doi medici se băteau pe un microfon să vorbească.

Apoi au urmat zile în care a ieşit la iveală laşitatea omului şi turnătoria. Veneau procurori, judecători, oameni care mai de care, se interesau cum ne cheamă şi ne pupau pe obraz, ne spuneau cât ne apreciază, apoi începeau să-i vorbească de rău pe alţii să fim atenţi la ei. Veneau după cei bârfiţi, care ne atenţionau în privinţa primilor. Manipularea serviciilor secrete am trăit-o pe pielea mea. La Miliţia judeţeană, pe blocul vecin se urcase un bătrânel care ne-a telefonat să ne spună că acolo unde e arestul selectează nişte hârtii. Când să plecăm acolo, am primit un telefon anonim că s-ar fi pus o minibombă la puţurile de la Pleşoiu (comuna Pleșoiu, județul Olt, aflată la 10 km de Slatina - n.n.) şi că s-a otrăvit apa. Am făcut şedinţă-fulger, nici măcar nu ne numisem atunci ca FSN sau altfel, după câteva zile ne-a venit ştampila, aveam doar o împuternicire de sus cu numele celor care se ocupă şi cu atribuţiile fiecăruia. Eu am propus să plecăm la Pleşoiu, punând în balanţă importanţa pierderii unor documente sau viaţa unor localnici. Bineînţeles că s-a dovedit alarmă falsă, ne-au pus pe drumuri şi, până să ajungem noi, îşi făcuseră treaba cu triatul documentelor”49.

Întrebat dacă a fost revoluție sau nu, acesta afirmă, fără echivoc, că este o întrebare care nu are răspuns și precizează că: „Și analfabet să fii sau copil care a trecut de clasa I, punând lucrurile cap la cap, se vede că e ceva cusut cu aţă albă. Să zicem că acei terorişti, acei oameni cărora nu le-ar fi convenit că se făcuse o schimbare de regim, pe cine ar fi avut necaz? Pe poporul nevinovat care se strânsese în stradă sau pe cei care organizaseră şi gestionau această schimbare a lui Ceauşescu, această revoluţie între ghilimele? Ei stăteau la tribună şi în balcon de multe ori la Piaţa Universităţii, la televiziune şi, oare, cel cu luneta nu ar fi nimerit niciunul dintre ei? Arătaţi-mi dvs. din cei care au apărut atunci că a murit cineva. E o întrebare care nu are răspuns. Cum din ei n-a murit niciunul, dar au murit atâţia nevinovaţi?50.

În studierea evenimentelor din decembrie 1989 petrecute la Slatina două momente sunt, am putea spune, definitorii. Primul este cel în care s-a luat decizia nefericită a autorităților comuniste locale de a trimite (17-18 decembrie sau 20 decembrie) trenuri cu sute de muncitori „înarmați cu bâte” de la Uzina de Aluminiu, IPTAPA, Carbonoase, Întreprinderea de Prestări Servicii „Oltul”, Întreprinderea de Utilaj Alimentar, la Timișoara, în vederea restabilirii ordinii. Detașamentele muncitorești au fost îmbarcate în garnituri de tren aflate pe peronul Gării Slatina. Numai că oltenii odată ajunși la destinație au fraternizat cu revoluționarii timișoreni. Mulți dintre aceștia la întoarcerea la Slatina au povestit familiior și apropiaților acestora despre „Revoluția de la Timișoara”. Opinia publică lua act în acest mod despre „vântul schimbării” din țară.


Al doilea moment esențial al evenimentelor decembriste de la Slatina a fost cel al revoltei populare din fața Comitetului Județean PCR și Casa Sindicatelor.

În data de 22 decembrie 1989 în fața Comitetului Județean de PCR (actualmente sediul Consiliului Județean Olt) s-au strâns primii manifestanți. O parte a acestora au luat în vizor „Vila Bărbulescu” manifestându-și nemulțumirea. Un grup revoluționar s-a îndreptat spre Casa Sindicatelor, unde ca mai peste tot în țară, din balcon „au zburat” și au fost supuse oprobiului public portretele lui Nicolae Ceaușescu. În balconul Comitetului Județean al PCR la „cererea Adunării Cetățenilor” au fost supuși validării populare liderii Consiliului Frontului Salvării Naționale din Slatina. Potrivit procesului-verbal încheiat în data de 22 decembrie 1989 din această structură provizorie de putere („comitet de urgență” - n.n.) făceau parte următoarele persoane: Nicolae Grădinaru, Ioan Nedelea, Teiu Păunescu, Constantin Spoitu, Mircea Botez, Marian Cătănoiu, Liviu Hopârtean, Florin Bucur, Petre Vlădulescu, Nicolae Moraru, Gheorghe Neacșu, Mircea Avram, Ilie Chiriță și Constantin Draga. Conform documentului menționat, Adunarea Cetățenilor i-a aprobat „cu ovații”. Acest document cu valoare istorică a fost semnat doar de trei persoane: Constantin Spoitu, Nicolae Grădinaru și Ioan Nedelea.

Una dintre primele decizii ale acestei structuri a fost cea privind „apărarea Castelului de apă de pe Grădiște”. În fiecare instituție au fost trimiși „apărători ai revoluției”.

Istoricul Aurelia Grosu - director al Muzeului Județean Olt în perioada evenimentelor din decembrie 1989 de la Slatina - a rememorat în cadrul unui interviu51 publicat în presa locală „trăirile” și atmosfera incandescentă a acelor timpuri: „Ţin minte că pe 17 sau pe 18 ne-au chemat pe toţi şefii instituţiilor de cultură şi ne-au spus că din acel moment suntem liberi să facem ce vrem, ce ne dictează conştiinţa, că în ţară sunt nişte evenimente care nu se ştie cum vor evolua. Şi-am avut, aşa, o senzaţie că lumea fuge“(...). Cel puţin noi, la muzeu, am stat acolo până în ianuarie, cred că 10 ianuarie, pentru că ne era teamă să nu se întâmple ceva cu patrimoniul. Muzeul funcţiona în clădirea de jos, în care ulterior a rămas secţia de etnografie. Am avut fel de fel de trăiri, ce să zic, de la frică, până la... Aveam vitrine, aveam exponate în toate spaţiile, nu era un depozit pe care să-l păzim. Ne rânduiam, mai plecam acasă, iar veneam. Am avut tot timpul cu noi pe cineva. Au venit şi ne-au zis: «Suntem de la Comitetul Revoluţionarilor, am venit să v-ajutăm!». Nu prea ştiai ce să crezi, erau sentimente confuze. Noi eram atunci calaţi pe televizor, zi şi noapte“.

Despre atmosfera din instituțiile de învățământ slătinene cele mai multe cadre didactice afirmă că au fost obligate să efectueze serviciul în școală, deși erau vacanța de iarnă, fiind sfătuiți de directori să nu iasă pe stradă și să nu creadă zvonurilor răspândite de diversioniști prin oraș.

Totuși Județul Olt a dat martirii săi în Revoluția din Decembrie 1989. În memoria acestora a fost ridicat Monumentul Eroilor Revoluției în fața Casei de Cultură a Tineretului din Slatina, în vecinătatea Monumentului eroilor din al Doilea Război Mondial. A fost ridicat din inițiativa „Asociației Revoluționarilor din Județul Olt (președinte Gabriel Comănescu) și cu sprijinul Prefecturii Județului Olt, prin prefectul Nicolae Grădinaru. Troița este din lemn și a fost realizată de Fabrica de Mobilă „Oltul”. Are o înălțime de aproximativ 2,50 cm.

Pe monument sunt trecute numele eroilor Oltului și următoarele inscripții: 1. „Eroii martiri căzuți în timpul Revoluției din decembrie 1989”; 2. „Dumnezeu să-i odihnească în pace. Cinste Eternă!” 3. Eroii ne vorbesc din morminte. Nu este om care să nu aibă ochi și să nu vadă că această țară atât de bogată și spirituală a ajuns o ruină. Și deasupra acestei ruine o ceată de mișei, o ceată de imbecili, o ceată de tâlhari fără rușine și-au ridicat palate în sfidarea ta, biet om care plângi de umilință și tot pe deasupra milioanelor de suflete sărace care gem de durere se înalță batjocoritor palatul tâlhăresc al jefuitorului de țară și neam.

Noi nu am murit pentru lașitate, conformism, indiferență, apatie. Noi am murit pentru credință, nădejde, dragoste, demnitate, libertate! Tineri, luptați pentru renașterea morală spirituală a neamului românesc!”

Eroii Revoluției: 1. Sublocotenent Argherie Ion - comuna Rotunda; 2. Sublocotenent Olaru Victor - comuna Pârșcoveni; 3. Sublocotenent Popa Gh. Daniel - Drăgănești - Comani; 4. Sublocotenent Sârbulescu Iancu - comuna Obârșia; 5. Maior Burcea Andrei - orașul Caracal; 6. Soldat Călin Adrian - comuna Vlădila; 7. Soldat Motohan Silviu - comuna Traianu; 8. Radu Gheorghe Ioan - comuna Slătioara.

Eroii din județul Olt căzuți în Revoluția din Decembrie 1989: 1. Motohan F. Silviu - Traianu; 2. Ciobanu Nicolae - Tufeni; 3. Surghe Doru - Vișina; 4. Popa Vasile Daniel - Comani; Olaru Victorv- Pârșcoveni”52. Facem observația că pe monument sunt trecute de 2 ori unele nume de eroi din motive pe care nu le cunoaștem.

Pe Portalul Revoluției Române din Decembrie 1989 apar doar 5 eroi: 1. Argherie Ion (498). Profesie: Soldat în termen la UM 01026 București, sublocotenent post-mortem. Data nașterii: 30.11.1969. Locul nașterii: Rotunda, Olt. Calitate: Erou Martir. Data morții: 26 decembrie 1989. Locul morții: Bucuresti, zona fostului C.C.,Cauza: Împușcat; 2. Burcea-Copilescu Andrei (1199). Profesie: Capitan la UM 01320 Caracal, maior post-mortem. Data nașterii: 18.09.1954. Locul nașterii: Roșiori de Vede, Teleorman. Calitate: Erou Martir. Data morții: 23 decembrie 1989. Locul morții: Alexandria, în fața sediului Prefecturii. Cauza: Explozie craniană (prin lovire sau împușcare); 3. Ciobanu Nicolae (1098). Profesie: Soldat în termen la UM 01210, sublocotenent post-mortem. Data nașterii: 20.09.1968. Locul nașterii: Tufeni, Olt. Calitate: Erou Martir. Data morții: 1 ianuarie 1990. Locul mortii: Bucuresti, spital. Cauza: Împușcat pe 22 decembrie, în inimă si mâna stângă, la Televiziune.
4. Olaru Victor (1128). Profesie: Magazioner. Data nașterii: 03.07.1964. Locul nașterii: Pârșcoveni, Olt. Calitate: Erou Martir. Data morții: 23 decembrie 1989. Locul morții: București, zona Big-Berceni. Cauza: Împușcat în ficat. 5. Popa Daniel (638). Profesie: Soldat în termen la UM 0865 Câmpina. Data nașterii: 17.12.1967. Locul nașterii: Drăgănești Olt - Comani. Calitate: Erou Martir. Data morții: 23 decembrie 1989. Locul morții: București - Aeroportul Otopeni. Cauza morții: împușcat53.

În realitate, din investigațiile noastre, Oltul a dat 11 eroi martiri ai revoluției pe care se cuvine să îi amintim acum, când au trecut trei decenii de la sacrificiul lor suprem pentru Neam și Țară. În afara celor menționați amintim și numele locotenent-colonelului Ion Năstase, născut la 25 septembrie 1946 în Drăgănești-Olt. A căzut la datorie în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 în cazarma unității militare UM 02210 București, ucis de trăgători necunoscuți. A fost înmormântat în Cimitirul Eroilor din București și înaintat postmortem la gradul de colonel. Prin Decret Prezidențial a fost declarat erou martir „În semn de omagiu și pentru jertfa adusă în Revoluția din Decembrie 1989”54.

Încercând formularea unor concluzii asupra analizei mărturiilor celor implicați direct în evenimentele din decembrie 1989 petrecute în municipiul Slatina, reședința județului Olt, putem afirma că multe dintre acestea se înscriu în ceea ce înseamnă istoria orală, minuțios folosită în elucidarea acestui moment cardinal al istoriei noastre naționale. Faptul că în Slatina nu a o fost represiune și nu s-a tras în popor este meritul unor militari și al revoluționarilor slătineni care și-au îndeplinit misiunile în așa fel încât să nu existe incidente tragice de genul celor petrecute la Timișoara, București, Craiova, Sibiu, Buzău, Bacău, Arad, Târgu Mureș, Brăila ș.a.

Judecata istorică trebuie să țină cont de subiectivismul exagerării meritelor, imaginația și tendința de a oculta lucruri sau atitudini neconvenabile caracteristice surselor istorice de acest gen. Totuși, din amalgamul istoriei orale, atent coroborat cu documentele de arhivă, se poate devoala ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în România lui Decembrie 1989.

Rămâne o realitate incontestabilă faptul că după trei decenii de la anul de grație 1989 o cercetare exhaustivă nu este și nu va posibilă prea curând întrucât spectrul investigațiilor pare infint.

În concluzie putem afirma fără echivoc - referitor la Revoluția din Decembrie 1989 din România- că istoricii români și străini au deschis „Cutia Pandorei”, ca și noi, la Slatina, căutând cu speranță drumul spre lumina adevărului.

Dr. Laurențiu Guțică-Florescu

 

 

1 Din bibliografia parcursă care consacră termenul de „Revoluție Română” menționăm următoarele lucări științifice: Sergiu NICOLAESCU, Revoluția. Începutul sfârșitului. Un raport personal, Editura Topaz, București, 1995; Alexandru DUȚU, Revoluția din Decembrie 1989. Cronologie, Editura Institutului Revoluției Române din decembrie 1989, București, 2006; Mihail M. ANDREESCU, Ion BUCUR, Revoluția Română în București (21 decembrie 1989- 8 februarie 1990), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009; Ioan SCURTU, Revoluția Română din Decembrie 1989 în context internațional, Editura Redacției Publicațiilor din Străinătate, București, 2009; Alexandru OȘCA (Coord.), Ioan MUNTEANU, Dumitru TOMONI, Emil ȘIMĂNDAN, Revoluția Română în Banat, Editura Sitech, Craiova, 2009.

2 Ion CALAFETEANU, (coordonator), Gheorghe NEACȘU, Daniela OSIAC, Sebastian RUSU, Revoluția Română din Decembrie 1989. Documente, Institutul Revoluției Române de Decembrie 1989, Editura MEGA, Cluj Napoca, 2009, Documentul nr. 5 din 17 decembrie 1989, Stenograma Ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, p. 125-144.

3 Ibidem, Documentul nr. 6 din 17 decembrie 1989, Stenograma teleconferinței prezidată de Nicolae Ceaușescu, p. 145-151.

4 Emil Bărbulescu s-a născut la 17 aprilie 1958, în Scornicești, județul Olt, ca fiu al lui Vasile și al Elenei Bărbulescu. A absolvit Liceul din Scornicești (1977), Școala Militară de Ofițeri Activi Băneasa (1980) și Academia „Stefan Gheorghiu” (1988). După evenimentele din decembrie 1989 s-a retras la Scornicești unde a avut grijă și a deschis publicului casa în care s-a născut Nicolae Ceaușescu. În anul 2007 a instalat în curtea casei memoriale o statuie a fostului dictator, după ce autoritățile locale au refuzat să o amplaseze în centrul orașului.A decedat în data de 3 aprilie 2016 la Spitalul Județean Olt. A fost înmormântat în cimitirul din Dealul Lolea, pe 5 aprilie 2016, alături de bunicii săi Alexandrina (1889-1977) și Andruță Ceaușescu (1890-1972), părinții lui Nicolae Ceaușescu, și mama sa, Elena (Ceaușescu) Bărbulescu (1928-2001). Elena Bărbulescu a fost profesoară de istorie la Liceul din Scornicești, director și inspector general al învățământului din județul Olt. A fost căsătorită cu Vasile Bărbulescu și au avut trei copii: un băiat (Emil) și două fete (Eugenia și Nadia).

5 Emil BĂRBULESCU, Nicolae Ceaușescu a fost unchiul meu, Editura Datina, București, 1993, p. 122-123.

6 Ibidem, p. 124.

7 Vasile Bărbulescu (n. 14 septembrie 1926 - m. 7 martie 1991), a fost deputat în Marea Adunare Naţională (1969), membru CC al PCR (1979), membru al Secretariatului CC al PCR (1986) pe probleme de agricultură. A fost „invitat” să participe la ședința Comitetului Politic Executiv CC al PCR din 17 decembrie 1989. Biografia sa politică mai conține următoarele repere: secretar UTC în comuna Scornicești (1947); instructor la Comitetul UTC al plășii Potcoava(1949); activist Comitetul Raional Slatina (1950); instructor Comitetul Regional UTC Argeș (1952-1954); președinte al Comitetului Executiv al Consiliului Popular comunal Scornicești (1958); președinte al CAP Scornicești (1960); membru al Comitetului Județean de Partid Olt (1968); Absolvent al Academiei de Studii Social-Politice „Ștefan Gheorghiu” din București, Facultatea de Economie (1974); Prim Secretar al Comitetului Județean de partid și președinte al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Olt (1982-1986). Pentru alte detalii biografice vezi http://jurnalul.ro/scinteia/special/vasile-barbulescu-cumnatul-lui-nicolae-ceausescu-526294.html

8 Emil BĂRBULESCU, op. cit., p. 125.

9 Ibidem, p. 123.

10 Ibidem, p. 125-126.

11 Elena Bărbulescu a ajutat la restaurarea Mănăstiri Brâncoveni. În semn de respect la moartea sa a participat și un grup de călugărițe din această sfântă mănăstire. Probabil acesta este locul sugerat pentru retragerea „familiei Bărbulescu”, de către Emil Bărbulescu, sfat pe care mama sa l-a ignorat.

12 Emil BĂRBULESCU, op. cit., p. 127.

13 Ibidem, p. 128.

14 Ibidem, p. 129.

15 Ibidem, p. 130.

16 Ibidem, p. 131.

17 Ibidem.

18 Alex Mihai STOENESCU, KGB și acțiunile sale din Decembrie 1989, în vol. Adevăruri incomode. Decembrie 1989, cu o postfață de Acad. Dinu C. Giurescu, Edit. Semne, București, 2013, pp. 285-287; Lt. Col. (r) Ioan MICLE, Turiștii sovietici se adunau dimineața în careu, loc. cit., pp. 297-299: Autorul afirmă că 12 autoturisme înmatriculate în U.R.S.S. au tranzitat Craiova spre Timișoara. În ziua de 19 decembrie 1989 s-au cazat la motelul din Gura Văii 24 de bărbați, cetățeni sovietici. Coloana s-a pus în mișcare a doua zi la ora 9,00 cu direcția Timișoarea. Analizând această informație putem opina acest veritabil convoi de invazie a tranzitat și Slatina loc unde se putea ajunge rapid de pe autostrada București-Pitești și de unde peste Podul Olt se jungea rapid la Craiova. În ziua de 24 decembrie 1989 s-au cazat la Hotel Parc di Severin 12 „turiști” (11 bărbați și o femeie). Toți avea răni în diferite părți ale corpului. Femeia din grup a sunat de la un post gtelefonic public Ambasada U.R.S.S. informându-și interlocutorul că ăntre Filiași și Craiova au fost siliți să se întoarcă din drum din cauza „unui baraj de foc al românilor”. Coloana turistică a fost atacată de fapt în localitatea Brădești, de către o subunitate a UM 2540 Craiova pentru refuzul de a opri la postul de control. Mașinele Lada și Moskvici au fost avariate, una fiind lovită cu un AG-7. Pasagerii au fost răniți și au existat 2 morți. Una dintre mașini a fost vândută , după câțiva ani, la fier vechi. Celelalte 4 au fost „asigurate” la Postul de Poliție din Brădești. Conform declarațiilor acestei comandantului acestei subunități, Ion Lungan, în anul 1991 aceste autoturisme au fost ridicate „de către o rusoaică, ofițer de poliție” și încărcate într-un tir înmatriculat în Rusia. Culmea ironiei a fost că persoana de sex feminin (Alla Timofeeeva Ceabaniuc) care a sunat Ambasada sovietic de la Severin a dat în judecată statul român pentru că a fost grav rănită la gât, cu sechele majore, urmare a evenimentelor trăite în România în Decembrie 1989”.

19 Cristian TRONCOTĂ, Rolul Sovieticilor în Revoluția Română, în loc. cit., p. 292.

20 Din cercetările întreprinse pentru documentarea perioadei evenimentelor revoluționare din decembrie 1989 la Slatina, Comandantul Securității Statului din județul Olt era colonelul Nicolae Lungu, originar din comuna Bogați, județul Argeș.

21 Dialogul cu martorul evenimentelor decembriste de la Slatina s-a făcut cu promisiunea protejării identității sale. Motivația acestuia la întrebarea de ce nu dorește să i se publice mărturia a fost cea a „respectării jurământului militar chiar și la trecerea a 30 de ani de la Revoluția Română din 1989”.

22 Gheorghe RAȚIU, „Cutia Pandorei - Dosarele Securității. Surprize sau capcane?”( pe pagina de gardă apare titlul „Cutia Pandorei – Arhivele Securității. Surprize și Capcane”), Editura PACO, 1997, fără locul apariției.

23 Ibidem, p. 138-139.

24 Ibidem, p. 139-140.

25 Ibidem, p. 140.

26 Ibidem, p. 43. Din informațiile obținute de noi Securitatea Județului Olt nu avea în statele de funcții mai mult de 100 de militari, incluzând și personalul auxiliar.

27 Ibidem, p. 87 - 88: „La cifra estimată autorul consideră că trebuie adăugați informatorii din rețeaua externă sau oamenii scoși din rețea ca bătrăni, bolnavi sau lipsiți de utilitate. Majoritatea eru persoane de încredere, în mare parte membri de partid folosiți cu aprobarea primilor secretari. Acești sprijinitori ai Securității nu aveau dosar. Ei erau evidențiați ca potențial informativ, cu nume conspirativ, doar în tabelul de la capitolul 3 al dosarului de obiectiv. Ei nu aveau, de regulă, sarcini de a supraveghea pe cineva anume ci de a semnala anomaliile ce ar putea să apară în sfera lor de cuprindere informativă și care s-ar putea solda cu pagube sau alte consecințe negative. Urmau apoi colaboratorii, oameni care, ca și persoane de încredere, trebuiau să asigure un punct vulnerabil la incendii, avarii, explozii etc., în locuri unde nu lucrau persoane suspecte dar puteau să apară la un moment dat, probleme (...) . Informatorii nu reprezentau mai mult de 10% din rețea și erau recrutati doar acolo unde erau concentrări de suspecți de diferite categorii ori cazuri de urmărire informativă. Informațiile furnizate se refereau în majoritate, la stări de spirit și lucruri negative, abuzul unor conducători și tot mai puțin la activități ostile, contra regimului din țară. Informațiile erau verbale și scrise. Se luau note în scris despre aspecte sau manifestări pe care ofițerul nu le putea reține.

28 Emil Bobu a devenit membru PCR în anul 1945. A fost procuror, membru al CC al PMR, secretar al CC al PCR, președinte al Sfatului Popular Regional Suceava, ministru de interne.În anul 1972 a fost numit consilier al lui Nicolae Ceaușescu iar în perioada 1973 - 1975 a fost Ministru de Interne. După 1989 a fost condamnat la închisoare pe viață pentru „participare la genocidul națiunii române”. Pedeapsa i-a fost comutată în aprilie 1990 de Curtea Supremă de Justiție la 10 ani de detenție, în urma schimbării încadrării la „complicitate la omor deosebit de grav”. A efectuat șapte ani de detenție, după care a fost eliberat condiționat pentru motive medicale. A încetat din viață la 12 iulie 2014.

29 Ibidem, p. 88

30 Ministerul Administrației și Internelor, Centrul de Formare și Perfecționare a Pregătirii Agenților de Poliție „Nicolae Golescu” Slatina. 35 de ani de la înființare. 1974-2009. Studiu monografic, Coord. comisar șef dr. Cornel NICULAE, colectiv de elaborare col. dr. Cristian Doru-ȘTEFAN, comisar șef Ion TOMA, comisar șef Iulian TĂNASE, comisar Victor ION, comisar Mariana TUDOR, Ediția a treia revăzută și adăugită, Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2009, Slatina, p. 44. Referitor la evenimentele din decembrie 1989 se consemnează următoarele: „Un eveniment unic în viața tuturor cadrelor și elevilor unității noastre a fost cel trăit în zilele și nopțile Revoluției din decembrie 1989. Înțelegând importanța crucială a evenimentului ce a avut loc în 22 decembrie și în zilele următoare cadrele și elevii școlii, conduși cu competență și tact de comanda unității nu s-au hazardat în acțiuni riscante, fapt ce a determinat evitarea unor consecințe negative pentru școală și chiar pentru întregul oraș. La aceasta a contribuit consensul intervenit între comanda școlii și comandantul garnizoanei Slatina (nu i se menționează numele în text dar este vorba de col. Gheorghe Lepădat - n.n.).

31 Ibidem.

32 Gheorghe ATANASESCU, Ar fi fost prea frumos!, manuscris tehnoredactat având ca anexă un proiect de monument „Decembrie 1989”, creat de autor în ziua de 3 ianuarie 1990, p. 2.

33 Ibidem, p. 2-7.

34 Ștefan Both, Teoria camionului cu morți de la Revoluție ajuns la Slatina. Citește declarația cutremurătoare a unui martor care s-a trezit înconjurat de cadavre, în „Adevărul” (Timișoara) din 21 decembrie 2011: http://adevarul.ro/locale/timisoara/teoria-camionului-morti-revolutie-ajuns-slatina-citeste-declaratia cutremuratoare-unui-martor-s-a-trezit-inconjurat-cadavre-1_50accb997c42d5a6638a0161/index.html

35 Alexandru DUȚU, op. cit., p. 129;Vasile SURCEL, Enigma „Trandafirilor” din Timișoara arși la Crematoriul din București (jurnalul.ro/scinteia/special/enigma-trandafirilor-din-timisoara-arsi-la-crematoriul-din-bucuresti-528907.html)

36 Despre ce s-a întamplat cu cadavrele morților de la Timișoara ajunse într-un mod tragic la Slatina Constantin Soare susține următoarele: „... În Zurich, m-am întâlnit cu șoferul de la Școala de Poliție din Slatina, cel care fugise din țară, de teama unor represalii din partea poliției politice, el fiind deținătorul unor adevăruri care ar fi dat peste cap varianta oficială a Revoluției pe care o vânturau oamenii lui Ion Iliescu. Alături de acesta mai era și Mihai Lupoi, un personaj destul de implicat în Revoluția română din Decembrie 1989, spunând (v-aduceți aminte?) că Nicolae Militaru a preluat conducerea armatei. Cei doi trecuseră prin Italia, ajungând în Elveția, mai întâi la Chiasso, apoi la Zurich, unde s-au predat, pentru a da interviu de azilant. Le-am spus adevărul despre mine, iar Gheorghe Pop mi-a spus că deține un medalion de plastic, pe care l-a găsit în  autofrigorifica cu morții plecată de la Timișoara. Mi-a mai spus că    s-au mai găsit câte două numere identice, două de 16 și două de 27 și că, în data de 25 spre 26 decembrie 1989, au fost arși la Școala de Poliție din Slatina, cei 27 de morți de la Tmișoara, fiind stropiți cu acid sulfuric luat de la Electrocarbon (5 damigene a câte 50 de litri fiecare), la această operațiune fiind nevoie de 10 costume chimice de la o unitate militară din Craiova. Spre dimineață a mai fost ars un cadavru, al unei persoane al cărei nume numai istoria viitoare îl va dezvălui… Cu două zile mai înainte, Gheorghe Dobrinoiu le-a mulțumit subofițerilor și le-a dat drumul în vacanță, oprind totuși 15 subofițeri – 10 pentru a arde cadavrele și restul pentru paza de perimetru. Asta mi-a spus Gheorghe Pop, întărind încă o dată faptul că Gheorghe Dobrinoiu este cel care i-a împușcat în gât și în cap pe răniții care veneau din stradă, în Spitalul de la Timișoara, în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989. Pe Gheorghe Dobrinoiu îl găsim în volumul privind Procesul de la Timișoara, sub numele de Grui Vasile,  în volumul 2, la pagina 634. În liftul spitalului erau doi oameni. Când primeau din stradă un rănit, ei îl introduceau în liftul spitalului și îl împușcau. De fiecare dată, era Grui Vasile și un subofițer. Au împușcat opt răniți. Declarațiile date de Gheorghe Pop, șoferul personal al lui Gheorghe Dobrinoiu, alias Grui Vasile, trebuie să existe și astăzi undeva, însă nimeni nu vrea să le scoată la înaintare. Cert este că Elena Bărbulescu a spus clar cum Gheorghe Dobrinoiu (Grui Vasile) a fost numit, pe linie de Securitate, comandatul Spitalului Județean din Timișoara, iar pentru crimele comise nu i s-a atins nici măcar un fir de păr. S-a remarcat prin acte de cruzime, prin reprimarea celor care au avut curajul, cu piepturile în față, în bătaia armelor, să strige pentru Libertate și Adevăr. Recapitulăm: în data de 25 spre 26 decembrie 1989, toate cadavrele care au rămas la Școala de Miliție din Slatina au fost incinerate, iar cenușa lor a fost aruncată pe un canal care ducea spre Răul Olt. Aveau patru cuptoare de ars rechizite și acolo i-a ars și pe oameni. Tot acolo, în data de 25 spre 26 dimineața, pe la orele 4.00, cadavrul decapitat al unei mari personalități comuniste  – N.C. (nu vreau încă să-i pronunț numele!!!) a fost adus tot aici și  fost incinerat ca și celelalte cadavre”. (http://linia1.ro/ma-indeamna-mortii-sa-rostesc-adevarul/ A consemnat Dumitru Sârghie în „Linia Intâi” nr. 445 din 2-8 decembrie 2010. În anul 2011 la Editura Hoffman a fost tipărită lucrarea lui Constantin Soare, Mă îndeamnă morții să rostesc adevărul.

37 Întrebat despre credibilitatea acestui episod Traian Orban, președintele Asociației Memorialul Revoluției din Timișoara, afirma: „Seamănă foarte mult cu scenariul din filmul artistic «15». Nu pot să spun nici că e adevărat, nici că nu este adevărat, pentru că nu s-au făcut cercetări. Nu are rost să vorbesc despre acest subiect. Unii chiar cred în această poveste”: Ștefan Both, Teoria camionului cu morți de la Revoluție ajuns la Slatina. Citește declarația cutremurătoare a unui martor care s-a trezit înconjurat de cadavre, în „Adevărul” (Timișoara) din 21 decembrie 2011: http://adevarul.ro/locale/timisoara/teoria-camionului-morti-revolutie-ajuns-slatina-citeste-declaratia cutremuratoare-unui-martor-s-a-trezit-inconjurat-cadavre-1_50accb997c42d5a6638a0161/index.html).

Ioan Bânciu, Vicepreședintele Asociației Memorialul Revoluției, soțul Leontinei Bânciu împușcată în masacrul de la podul Decebal din Timișoara (17 decembrie 1989) într-un interviu acordat Lizei Kratochwill afirmă: „... se spune că și la Slatina a ajuns o mașină cu morți... Cea de a doua, dar au plecat deodată, numai una s-a defectat și n-a mai putut să ajungă la bucurești și atunci au hotărât să se oprească la Slatina, un punct în care era foarte bine organizat de către Ceaușescu fiindcă era...” (Fond Documentar Video AMR - Mărturii Timișoara) http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=revista-on-line/memorial-4/masacrul-de-la-pod-i. Un lucru rămâne cert. Prezența „camioanelor morții” la Slatina a fost legitimată prin intrarea în Programele Comemorărilor Asociației și a Muzeului Memorial în perioada activităților comemorative din Decembrie 2012 și 2014. Acestea conțin, pentru zilele de 19 decembrie 2012 și 21 decembrie 2014, organizarea unui „pelerinaj la Slatina”, sub genericul „Pe urmele Martirilor timișoreni dispăruți în Revoluție”. Cu aceste ocazii s-au consemnat „depuneri de coroane la Troița Eroilor Români din centrul orașului, Unitatea de Poliție din Slatina (Poarta II) și la Spitalul Județean”. Au fost făcut slube de pomenire, depuneri de coroane, rugăciuni, colive, au fost aprinse lumânări, s-au ținut discursuri: Vezi site-ul Asociația Memorialul Revoluției 16-22 decembrie 1989 din Timișoara http://www.memorialulrevolutiei.ro/sitenou/2016/05/11/programul-comemorarilor-asociatiei-si-a-muzeului-memorial-in-perioada-activitatilor-comemorative-din-decembrie-2012/ http://www.memorialulrevolutiei.ro/sitenou/2016/05/16/programul-comemorarilor-2014/

38 http://linia1.ro/ma-indeamna-mortii-sa-rostesc-adevarul/ A consemnat Dumitru Sârghie în „Linia Intâi” nr. 445 din 2-8 decembrie 2010. În anul 2011 la Editura Hoffman a fost tipărită lucrarea lui Constantin Soare, Mă îndeamnă morții să rostesc adevărul.

39 Ibidem.

40 Ibidem.

41 Ibidem.

42 Așa era cunoscută Elena Bărbulescu în județul Olt în perioada comunistă.

43 http://linia1.ro/ma-indeamna-mortii-sa-rostesc-adevarul/ A consemnat Dumitru Sârghie în „Linia Intâi” nr. 445 din 2-8 decembrie 2010. În anul 2011 la Editura Hoffman a fost tipărită lucrarea lui Constantin Soare, Mă îndeamnă morții să rostesc adevărul.

44 Ibidem.

45 „Dialogul” asupra evenimentelor din decembrie 1989 din Slatina a avut loc în data de 29 iulie 2015 la Muzeul Județean Olt.

46 Cum erau recompensați la Slatina securiștii cu bunătăți interzise, Interviu cu Valeriu CATANĂ, realizat de Mirela OGEA, în „Realitatea Oltului” din 7 aprilie 2016; http://realitateaoltului.ro/2016/04/07/cum-erau-recompensati-la-slatina-securistii-cu-bunatati-interzise/ În preambulul interviului reporterul face următoarele afirmații: „Revoluţionar fără brevet, deşi a făcut parte din conducerea comitetului de conducere întrunit în timpul revoluţiei şi mai apoi din FSN, purtător de veşti la televiziunea publică privind noile schimbări în judeţul dictatorului şi descoperitorul mai multor secrete şi case conspirative, preotul oltean nu a solicitat niciun beneficiu precum colegii cu care a luptat pentru libertate în acele zile de decembrie 89. Fără teamă sau ocolişuri, Catană, care a făcut parte dintr-un grup de tineri pregătiţi în secret de către Corneliu Coposu pentru a deveni elita ţării, specialişti în comunicare (dezvăluiri pe care le vom publica ulterior), ne vorbeşte despre evenimentele la care a luat parte, dar şi despre importanţa aflării adevărului, salutând decizia de redeschidere a dosarului, ca o responsabilitate pentru urmaşii celor care şi-au dat viaţa atunci şi a scrierii corecte a istoriei noastre”.

47 Ibidem.

48 Ibidem.

49 Ibidem.

50 Ibidem.

51 Interviu realizat de Alina Mitran și publicat în „Adevărul de Slatina” la 21 decembrie 2015. Vezi pentru detalii http://adevarul.ro/locale/slatina/cum-ajuns-retinuti-celebra-baza-militara-deveselu-liderii-comunisti-manea-manescu-emil-bobu-1_567812c037115986c6ac7e23/index.html

52 Apud Doina LEULESCU, Denissa GUTICĂ-FLORESCU, Monumente și Eroi din Județul Olt, Edit. Măiastra, Tg. Jiu, p. 265.

54 Doina LEULESCU, Denissa GUTICĂ-FLORESCU, Monumente și Eroi din Județul Olt, Edit. Măiastra, Tg. Jiu, p. 422; Vd. Infra. 442-443.

 

 

 

 

 

 

 

Alte articole

Poate te interesează:

© 2021 Slatina Ta. Drepturi rezervate.