Eugen Ionescu

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 

Eugen IonescuEugen Ionescu este considerat ca unul dintre cei mai originali dramaturgi ai lumii. S-a născut la Slatina, pe 26 noiembrie 1909.

Pe când avea doar patru ani, familia sa s-a mutat în Franţa, dar în 1924, din cauza divorţului părinţilor, Ionescu s-a întors în România. A studiat la Colegiul „Sfântul Sava”, din Bucureşti, iar la 18 ani a început să scrie pentru revista literară a şcolii sale, şi, de asemenea, pentru ziarul satiric „Bilete de papagal”.

După finalizarea studiilor universitare s-a întors în Franţa ca bursier, după care a revenit în ţară ca profesor la Colegiul „Sf. Sava”. În 1942 se reîntoarce în Franţa, stabilindu-se definitiv. Moare la Paris pe 28 martie 1994, la vârsta de 85 de ani. Eugen Ionescu este considerat, alături de Mircea Eliade şi Emil Cioran, unul dintre cei mai mari scriitori români cu o carieră internaţională.

Ne-a prezentat o altă faţă a lumii, prin teatrul absurdului. N-a uitat niciodată că este român, chiar dacă a avut mereu o problemă identitară frustrantă.

Pentru Eugen Ionescu, teatrul absurdului îşi are rădăcinile în propria lui existenţă. Român de origine, provenind dintr-o familie destrămată de nebunia antisemitismului de la începutul secolului trecut şi cu mari probleme legate de apartenenţa la o etnie, Eugen Ionescu şi-a asumat pe rând identitatea franceză şi pe cea iudaică, întorcându-se spre finalul vieţii la rădăcinile sale reale, cele româneşti. Deşi era român, botezat creştineşte, şi-a asumat identitatea evreiască în plin val de antisemitism, mărturisind-o prietenilor. Şi s-a agăţat mereu de rădăcinile franceze ale mamei sale, foarte importante pentru întreaga sa existenţă. După toate astea, într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran la 28 aprilie 1954, Ionescu se destăinuia: “Sunt genial pentru că sunt român, sunt genial pentru că am o instrucţie franceză şi mai sunt genial pentru că oricine poate fi genial, dacă vrea”. Cu 20 de ani înainte, în 1934, tot el scria: “Dacă eram francez, eram, poate, genial”.

Am adesea în somn coşmarul că mă reîntorc în acea ţară pe care o părăsisem – din care evadasem din motive politice. Dar plecasem de acolo şi din cauza tatălui meu şi a familiei sale”, scria dramaturgul într-o scrisoare. La numai 10 ani, când trăia într-un sat francez, a fost marcat de confuzia făcută de o femeie din popor care i-a spus că numele său este de ţigan. Confuzia a fost posibilă pentru că romii erau şi atunci mai cunoscuţi pe plan mondial decât românii. Eugen Ionescu menţionează acest incident într-una dintre scrieri: “Bătrâna vagabondă e uimită de numele meu. I se spune ca sunt un copil român. Ea replica: român, roman, romanichel, e totuna. Mă supăr. Îi spun prostii, o insult. Sunt certat. Am remuşcări. Îi cer iertare”. El refuza stigmatizarea şi atribuirea apartenenţei la altă etnie. Mai târziu, chiar originea română i-a fost, oarecum, un stigmat. După război şi-a păstrat numele, însă l-a francizat. S-a despărţit astfel de tatăl său, pe care îl detesta. Tatăl îl părăsise la Paris. Îşi lăsase soţia şi cei doi copii mici, pe Emil şi pe sora sa. Aranjase la Bucureşti divorţul, cu acte false. Era avocat. S-a recăsătorit imediat. Motivul: devenise antisemit şi îl obseda posibila origine semită a soţiei. S-au regăsit după primul război mondial, când avocatul Eugen Ionescu tatăl strânsese destulă avere şi era dispus să-şi întreţină şi să-şi educe copiii. Cei doi fraţi Ionescu s-au întors în România în 1922, împreună cu mama lor. În 1938 a plecat la Paris ca bursier. Peste puţin timp avea să ofere Franţei cele mai bune piese din teatrul absurdului.

Presat de amintirile copilăriei, scrie în “Un homme en question” (Sub semnul întrebării): “Şi ţiganii, prea numeroşi – eram rasist? – toate acestea îmi făceau oroare. Mai târziu, când a trebuit să locuiesc la tatăl meu, în aceeaşi casă cu soţia şi cumnaţii lui, o casă în care am fost nefericit, trăind o copilărie persecutată; şi mai târziu, când am cunoscut antisemitismul şi ascensiunea nazismului, am avut şi alte motive de a vrea să părăsesc România cu orice preţ”. Tatăl îi reproşase la un moment dat că “şi-a murdărit sângele”, susţinând că mama copiilor lui era evreică. În centrul piesei “L'homme aux valises” (Omul cu valize) se regăseşte căutarea identităţii pe linie maternă. Şi-a căutat identitatea franceză ca să-şi întărească un mit personal. Auzise că mama sa, Tereza Ipcar, avea o ascendenţă evreiască îndepărtată, printr-o bunică din partea tatălui, pe care scriitorul a încercat să o identifice, dar nu a reuşit. “Era destul de îndepărtată pentru ca autorităţile române din epoca lui Antonescu să-i elibereze lui Eugen Ionescu un certificat de etnie română”, scrie Marie-France Ionesco în “Portretul scriitorului în secol”. România era pentru el ţara în care “totul se putea dovedi, mai ales ceea ce era fals”. Din acest motiv, cu toate că nu a fost niciodată convins de ascendenţa evreiască, a pretins că este evreu.

Recunoscut ca adversar al intelectualilor francezi “progresişti”, Eugen Ionescu şi-a câştigat foarte repede reputaţia de mare scriitor francez. Sunt binecunoscute polemicile sale cu intelectualitatea de stânga, ce influenţa masiv întreaga viaţă culturală a ţării şi exercita un fel de “cenzură” neoficială. Prima lui piesă de teatru, “La Cantatrice Chauve” (Cântăreaţa cheală), a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Theatre de la Huchette, în regia lui N. Bataille, dar a fost primită cu răceală, de public şi de critică. Sălile de teatru au rămas goale şi în următorii ani, dar la un moment dat s-au strâns şi admiratorii, succesul venind după reprezentaţiile din 1966. În 1970 a fost ales membru al Academiei Franceze, fiind primul scriitor de origine română cu o distincţie atât de înaltă.

Nu este vorba de vreun act notarial, prin care reputatul dramaturg îşi împarte bunurile. Probabil că nici nu a existat aşa ceva. Este vorba de un document deosebit, apărut în publicaţia pariziană "Le Figaro Litteraire" a doua zi după moartea lui Eugène Ionesco, survenită în 1994.

Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest, dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.

Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.

Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.

Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.

Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria.

Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.

Am fost ajutat în carieră - carieră, cum se spune - de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă. A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată - după cum am povestit adesea - de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris.

Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.

Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus, aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.

Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă).

Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3.000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria, dar era poate trimis de Domnul.

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: "Doamne, fă-mă să cred în Tine". Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi!