Nicolae Buică

Evaluare utilizator: 5 / 5

Steluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activă
 

Nicolae BuicaNicolae Buică, (n. 11 noiembrie 1855, Slatina — d. 1932, Bucureşti) a fost un violonist român, numele său având o rezonanţă aparte în faţa tuturor înaintaşilor lui, prin educaţia profesională (elev al lui Carl Flesh la Conservatorul din Bucureşti), contactul cu repertoriul clasic de concert şi cu viaţa muzicală din străinătate, încă din ţinereţe şi dorinţa de a ridica muzica populară românească pe o nouă treaptă artistică. „Faimosul virtuoz român”, cum a fost numit de către presa germană, a depăşit stadiul cunoscut de muzică lăutărească românească în sec. XIX.

S-a născut la data de 11 noiembrie 1855 la Slatina, în judeţul Olt, într-o veche dinastie de lăutari, fiind fiul violonistului Bebe Buică.

În 1860 este părăsit de către tatăl său, care se recăsătorise, şi lăsat în grija unchiului său, Gheorghe Buică. Din 1862 cântă în taraful acestuia la berăria „Bazilescu” din Craiova, ca vioară a doua.

În 1869 este auzit aici de către violonista pregătită clasic Paula Grepell şi este recomandat de către aceasta Conservatorului din Bucuresti (cunoscându-i personal pe marii profesori ai vremii George Fontino şi Eugenia Bazelli). În acelaşi an, Nicolae Buică se mută în Bucureşti şi este primit în clasa de vioară a lui Carl Flesch.

În 1871 este absolvent al Conservatorului, iar în 1872 se căsătoreşte cu arhitecta Elvira Pop Florantin, fiica filozofului Ioan Pop Florantin, şi se mută la Paris cu aceasta, în urma unei burse. Aici îşi desăvârşeşte studiile, în 1874 primind titlul de „Mare maestru al viorii” acordat de către Conservatorul din Paris. Tot acum primeşte şi un angajament la teatrul „Alhambra” şi apare de două ori ca solist la „Kaukasisches Schloss” şi ca şef de orchestră la teatrul „Rejanne”.

În 1911, găsindu-şi primul său impresar, se alătură orchestrei unchiului său la restaurantul „Cafe-Schtieber” din Viena.

După concertul din 1912 al tarafului unchiului său Gheorghe Buica la „Abbazia-Fiume”, Nicolae Buică reuşeşte să contracteze câteva angajamente la hotelurile „Wagner” şi „Quarnero” din Rusia, unde conduce o orchestră mică. Aici, cu ajutorul unchiului său, învaţă repertoriul său de muzică populară rusească („Ei Uhnem” devine standard în repertoriul său) şi tot aici compune, în stil rusesc „Armonica” şi „Ruseasca”.

În 1914 se întoarce în ţară, odată cu începutul Primului Război Mondial, şi cântă la restaurantele „Cişmigiu”, „Enescu”, „Gradina Otetelişeanu” şi „Iordache”. La ultimul dintre acestea cântă în taraful celui mai tehnic ţambalist al Bucureştiului perioadei, Lică Ştefănescu.

În perioada 1916 - 1918 îşi câştigă şi supranumele, în Germania, de „Weltberuhmte rumanische Violinvirtuose” (faimosul violonist virtuoz român).

În 1918 participă la un recital alături de George Enescu la Teatrul Naţional din Iaşi, iar în 1921 pleacă în Turcia. Aici organizează o orchestră simfonică pe care o dirijează la „Petit Champs-Theatre”.

În perioada 1922 - 1930, îşi diversifică repertoriul, renunţând din ce în ce mai mult la repertoriul popular, având piese de Max Bruch şi Saint-Saens, „Perpetuum mobile” de Paganini sau „Zigeunerweisen” de Sarasate. Primeşte angajamente notabile la Londra („Paladeum Theater”), dar şi la Nissa („Hotel Savoy”) sau Bruxelles („Palais d'ete”).

În 1926 începe să înregistreze un număr mic de discuri, la casa de discuri Perfection Concert Record, cu piesele „Carnavalul de Veneţia”, „Hora nopţii” sau „Unde sunt copiii mei”, între altele.

În ultimii săi ani ai vieţii (1929 - 1932) a cântat în Germania. Printre cele din urmă contracte, cele mai importante sunt la München (restaurantul din cartierul Leopold-Stadt) şi Dresda („Hotel Esplanad”)