Constantin G. Dissescu

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 

DissescuConstantin G. Dissescu, născut pe 8 august 1854 la Slatina, a fost un politician şi ministru român, avocat, profesor de drept administrativ şi constituţional la Facultatea de Drept din Universitatea Bucureşti.

A urmat studiile liceale în Bucureşti, în timp ce studiile de drept şi doctoratul au fost făcute la Paris. A îndeplinit funcţia de ministru de justiţie (11 aprilie 1899 - 7 iulie 1900), precum şi cea de ministru de culte şi instrucţiune publică (24 octombrie 1906 - 12 martie 1907; 14 octombrie 1912 - 4 ianuarie 1914).

A facut studiile sale în Bucureşti la liceul Sfântu Sava şi le-a terminat la Facultatea de Drept din Paris, de unde s-a întors cu titlul de doctor în drept. De la 1 februarie 1878 până în octombrie 1880 a fost judecător la Tribunalul llfov; de la 1879 până la 1884 a suplinit pe V. Boerescu ca profesor la catedra de drept comercial de la Facultatea din Bucureşti.

În 1883 e numit profesor titular la Facultatea din Iaşi pentru Dreptul penal şi procedura civilă, pentru ca în anul 1884 să fie transferat la Facultatea din Bucureşti ca profesor de drept public român. De la 1884 până la 1887 Dissescu reprezintă în Cameră Colegiul I-iu de Vâlcea, iar la 1892 este numit avocat al Statulut şi ocupă această funcţiune până la 1895 când demisionează.

Publică multe studii juridice (Chestiunea revizuirii legii electorale, Originea şi condiţiunea proprietăţii în România, Legea Minelor), istorice (Conferinţă asupra vieţii lui Barbu Ştirbeiu, Amintiri şi impresii din Cadrilater) dar şi eseuri cu tentă literară sau socială (Psihologia călugărului, Despre poezia română, Ovide, Despre imitaţie, Poveţe de viaţă), conduce publicaţia „Dreptul” (apărută în 1871) şi intervine pentru adoptarea „Legii de organizare a avocaturii” (1907).

Membru al Partidului Naţional Liberal până în 1885, când se înscrie în Partidul Conservator. Pleacă şi de aici, împreună cu Take Ionescu (1908) ca membru al Partidului Conservator Democrat, revenind după Primul Război Mondial în rândurile P. N. L.

Ministru la Justiţie (11 aprilie 1899-6 iulie 1900) şi la Culte şi Instrucţiune Publică (24 octombrie 1906-26 februarie 1907; 14 octombrie 1912-31 decembrie 1913), este cunoscut îndeobşte şi pentru insistenţa sa de a primi în barou o femeie (1891), Sarmiza Bilcescu, premieră în istoria dreptului românesc şi, mai ales, pentru că este principalul promotor al „Constituţiei Unificării” (1923).