Centrul Istoric al Slatinei

Evaluare utilizator: 3 / 5

Steluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță inactivăSteluță inactivă
 

1Centrul istoric este situat între oraşul nou, cu marile concentrări de populaţie care se desfăşoară spre est şi râul Olt la vest, din malul căruia se ridică, asemeni unei insule, Dealul Grădişte.

 

 

În partea de nord este mărginit de Dealul Sopot, acoperit în vechime cu păduri, din care a mai rămas „Pădurea Strehareţ”. Treptat, pădurile au fost înlocuite cu plantaţii de viţă de vie aflate în proprietatea domnului, mănăstirilor şi orăşenilor. Şi astăzi se mai păstrează denumiri ca Dealul Viilor ori Strada Viilor, toponime care atestă practicarea îndelungată a viticulturii. La sud, centrul istoric este delimitat de Dealul Caloianca, prelungit până spre Olt de Dealul Malul Livezi, de la livezile de pruni care îl acopereau.

Oraşul Slatina este rezultatul dezvoltării treptate a unei vechi aşezări rurale, situată pe malul stâng al Oltului, într-un amplasament favorabil din punct de vedere geografic şi comercial.centrul istoric

Cele mai multe oraşe îşi au începuturile ca târguri zonale sau de vale, care în urma unei evoluţii lente şi îndelungate, au atins stadiul de oraş. O bună parte ocupată în prezent de oraş se înfăţişează ca o străveche vatră de locuire umană. Cercetările arheologice au precizat că aşezările-târguri medievale s-au format în general pe locul sau în vecinătatea imediată a unor zone locuite încă din neolitic, ceea ce constituie şi o dovadă a continuităţii de locuire într-un spaţiu delimitat.

Vatra arheologică a Slatinei a fost identificată pe terasa stângă a Sopotului, locuirea umană extinzându-se în secolele XI-XII, pe dealurile vecine şi spre valea Oltului, terasa înaltă din stânga Oltului permiţând aici, la Slatina, singurul culoar favorabil trecerii apei.

Dezvoltarea Slatinei de la aşezare rurală, cu un pronunţat caracter agrar, la târg, apreciat ca o etapă incipientă pentru oraş, cu funcţii meşteşugăreşti şi activităţi de schimb, este înlesnită de o serie de factori. Situată la răspântia unor drumuri comerciale, la primul vad din câmpie al Oltului, Slatina devine un important loc de trecere şi popas, atribute ce pare să le fi avut anterior atestării documentare.

Prima menţiune care a ajuns până la noi, traversând valurile repetatelor distrugeri ale arhivelor româneşti, datează din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. În privilegiul comercial scris în limba latină la 20 ianuarie 1368, Vladislav I (Vlaicu) scuteşte „pe toţi negustorii din Braşov şi din acel district de toată vama de la Slatina”. Fără a proceda la o analiză internă a hrisovului, desprindem două aspecte importante: vama de la Slatina exista înainte de anul 1368 şi având în vedere că punctele de vamă din interiorul Ţării Româneşti erau fixate de domn în târguri sau centre urbane, reiese că aşezarea de la vadul Oltului atinsese un nivel de dezvoltare notabil.

În afară de vechile şi importantele rute ale comerţului extern şi de tranzit care uneau Europa apuseană cu Peninsula Balcanică, prin Slatina mai treceau şi alte „drumuri”, de-a lungul cărora se transportau importante bogăţii ale ţării: „drumul sării”, „drumul peştelui”, „drumul buţiilor”, „drumul cerii şi al mierii”.

Influenţa nemijlocită a drumurilor comerciale la geneza oraşelor din spaţiul românesc şi din Apus a fost adeseori subliniată: „Pe un drum comercial, ca depozite de mărfuri, ca centre de schimb, adică iarmaroace, se nasc oraşele, centre de negustori şi meseriaşi, deci drumul de comerţ dă naştere în chip necesar unei aşezări de tip urban”.

centrulslatineiEvoluţia funcţiilor urbane a fost determinată, în mare măsură, de poziţia geografică a Slatinei, amplasată în zona de convergenţă a unor mari unităţi geografice. Astfel, Slatina ajunge unul dintre cele mai active centre de schimb, care a polarizat şi mijlocit schimburile de produse între deal, câmpie şi munte. Amploarea activităţii comerciale este evidenţiată de schimburile practicate cu oraşele Braşov şi Sibiu, specializate în produse meşteşugăreşti şi de manufactură. Încă din secolul al XIV-lea: „Sibienii treceau în Ţara Românească pe la Câineni pentru a se îndrepta apoi, prin Slatina, către Turnu”.

Conform registrelor vigesimale (vamale) ale Braşovului, Slatina se număra în anul 1503 printre cele 12 târguri din Ţara Românească care făceau negoţ cu Braşovul, fiind înregistraţi 8 negustori care au efectuat 10 transporturi, cu o valoare totală de 42 250 aspri. În secolul al XVI-lea registrul comercial al Sibiului menţionează că 12 negustori slătineni au efectuat 16 transporturi de mărfuri cu o valoare financiară de 41 680 dinari.

Pe lângă factorii economici şi, mai ales comerciali, factorii de natură administrativă contribuie la dezvoltarea aşezării, calificată târg în hrisoave domneşti de la sfârşitul secolului XV. Slatina apare cu titulatura de târg în hrisovul emis de voievodul Vlad Călugăru la 4 septembrie 1495 prin care dăruieşte mănăstirii Glavacioc braniştea de la Slatina, păzită de vătaful Tatul căruia îi porunceşte: „Şi cu această carte a domniei mele să strigi în târg, să audă orice om”. Din reşedinţă feudală a unui conducător local, Slatina a devenit capitală de judeţ, atestat documentar la 26 aprilie 1500.

Slatina a servit temporar şi ca reşedinţă domnească, fapt ce contribuie la dezvoltarea aşezării. În “cetatea de scaun Slatina”, Vlad Vintilă, judeţ la Slatina, ajuns domn (1532-1535) cu ajutorul boierilor din Olt şi Radu Paisie au emis mai multe documente. Redactarea actelor domneşti în reşedinţele temporare ale domnitorului, pe parcursul călătoriilor întreprinse în ţară, implică prezenţa cancelariei şi sfatului domnesc, alcătuite din boieri.

Existenţa la Slatina a vămii, de unde domnul percepea „vama mare”, a braniştei şi viilor domneşti, a târgurilor săptămânale şi a bâlciului anual (fixat de domnie cu privilegiu şi în urma înţelegerii cu negustorii), justifică interesul domniei pentru Slatina. Aşezarea se constituie într-un întins domeniu ce aparţinea domnului, documentele vremii consemnând în diferite împrejurări „moşia domnească de la Slatina”.

Este dificil să stabilim etapele de amplificare şi de organizare ale teritoriului Slatinei până în secolul al XIX-lea, în condiţiile în care târgurile şi oraşele medievale româneşti nu au urmat în dezvoltarea lor un plan prestabilit. Informaţiile despre imaginea Slatinei medievale sunt sporadice şi relative, fiindu-ne oferite mai cu seamă de călătorii străini. Ajungând la Slatina în ziua de 26 august, anul 1640, episcopul catolic Baksic` notează că „oraşul e aşezat între dealuri, pe malul râului Olt…peste care se trece cu luntrea; are 100 de români, adică peste 500 de locuitori”. În această perioadă, majoritatea caselor erau din lemn, aspect remarcat de călătorii străini care au poposit pe aceste meleaguri. Fără îndoială că alături de casele din lemn, existau şi construcţii din cărămidă: mănăstiri, biserici şi locuinţe. Chiar dacă acestea din urmă nu s-au păstrat, numeroasele urme de zidărie scoase la iveală cu ocazia unor lucrări de modernizare ale oraşului vechi pledează convingător pentru existenţa lor.

Slatina – asemeni altor aşezări urbane – probabil că s-a organizat iniţial spontan, având ca nuclee de bază parohiile, numite în secolul al XVI-lea enorii, iar din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, sub influenţa turcă, mahalale/mahalla (cartierele de mai târziu). Locuitorii se aşezau acolo unde le convenea, în funcţie de interesele personale, conducând, astfel, la o parcelare a teritoriului din punct de vedere funcţional. Tot în mod spontan se vor deschide pe teritoriul oraşului „uliţe” şi „ulicioare”, astăzi străzi mai mari şi mici, prin libera voinţă a locuitorilor, în funcţie de acum aveau să se mişte mai bine între punctele de interes. Punctul major era reprezentat de biserică.

Slatina anul 1926 Vizita Familiei Regale surprinsa pe Strada LipscaniIndiferent de amploarea teritoriului, ca orice aşezare, şi Slatina a avut de la începuturi o zonă cu rol de nucleu central în care se concentrează interesele de centru comercial şi meşteşugăresc al unei întinse arii rurale. De aceea, în nucleul central gradul de ocupare al terenului a fost mult mai intens decât în alte părţi ale oraşului. Densitatea de locuire este susţinută şi de concentrarea în acest spaţiu a majorităţii bisericilor zidite în secolele XVII-XVIII. Cea mai veche biserică ridicată din cărămidă – Sf. Treime - numită şi Biserica Domnească, indiciu al existenţei reşedinţei domneşti itinerante, a fost înălţată în „inima” nucleului central.

 

În zona vetrei urbane predomină casele-prăvălii şi atelierele-prăvălii, fapt ce a condus la o structurare a teritoriului, negustorii şi meseriaşii dorind, evident, să rămână în vadul comercial, unde deverul era mai viu şi mai activ. La început majoritatea caselor- prăvălii, care nu se deosebeau prea mult de casele-locuinţă, erau din lemn şi paiantă, a căror înfăţişare este greu de reconstituit. Numeroasele calamităţi şi războaie care s-au abătut asupra Slatinei i-au schimbat imaginea în decursul vremii. Printre altele, memoria documentelor consemnează „grozavele focuri” care au distrus părţi însemnate din oraş, cum ar fi incendiul din anul 1793 ori cel după revoluţia de la 1821 când turcii au dat foc oraşului, mistuit trei zile de flăcări.

Dintr-o perioadă mai târzie, G. Poboran în „Monografia oraşului Slatina” (1908) ne lasă o descriere pitorească a caselor-prăvălii: „Negustorii aşezaţi aveau prăvălii sau dughene, case la stradă, cu o singură odae în faţă. Mărfurile care se expun astăzi cât se poate mai în vaza tuturor, ereau pe atunci tăinuite-ascunse. Asupra ferestrelor foarte înguste, se coborau noaptea grele obloane de lemn, care ziua se prindeau cu un cârlig de coperişe. Uneori coperişurile se prelungiau mult spre stradă. Dinaintea prăvăliei sta negustorul care se expunea astfel şi pe el însuşi”.

Ca şi casele-prăvălii, uliţele erau mici şi întortocheate. Obiceiul vremii era ca negustorii şi meşteşugarii de acelaşi negoţ şi meşteşug să se aşeze pe aceeaşi uliţă, purtând denumirea respectivă. De o parte şi de alta a bisericii Sf. Treime, s-au dezvoltat cele mai frecventate străzi: Uliţa Boiangiilor (Fraţii Buzeşti) şi Uliţa Mare (Lipscani). Se numea Uliţa Boiangiilor pentru că aici trăiau şi îşi desfăşurau activitatea numai boiangii şi cojocarii, două meserii tradiţionale.

Boiangeria, adică vopsitul firelor, pânzeturilor, stofelor în culori vii şi durabile, nu era la îndemâna oricui şi se bucura de o aşa faimă încât un vestit boiangiu îşi întregeşte numele cu cel al meşteşugului, devenind Ion Savu Boiangiu. Uliţa Mare se constituie în artera comercială a Slatinei, negustorii îngrijindu-se de întreţinerea şi înfrumuseţarea ei. De-a lungul vremii a purta denumiri diferite – Uliţa Mare, Uliţa Principală, Uliţa Băcanilor – pentru ca de la sfârşitul secolului al XIX-lea să se numească str. Lipscani, de la binecunoscutul târg Lipsca (Leipzig) de unde negustorii aduceau mărfurile.

Înainte de Regulamentul Organic (1831), Slatina se împărţea în patru mahalale sau „văpsele”, cu uliţe înguste, constituite pe nucleul breslelor meşteşugăreşti (tăbăcari, cojocari, boiangi, băcani, cismari): Roşie, cu 78 case şi 45 familii; Albastră, cu 109 case şi 91 familii; Galbenă, cu 80 case şi 40 familii; Neagră, cu 90 case şi 40 familii.

Primele măsuri de reglementare a construcţiilor şi amenajare urbanistică sunt introduse prin Regulamentele Organice, în care se prevedea, printre altele, obligativitatea autorizaţiei de construcţie şi înfiinţarea Eforiilor Orăşeneşti (Serviciul tehnic din cadrul primăriilor) menite să coordoneze lucrările edilitare, planurile cadastrale, deschiderea de noi artere de circulaţie etc.

vedereslatinadepeplaiulgradisteiÎn „Descrierea statistică a Principatului Valahiei” pe anul 1832, imaginea oraşului se contura astfel: „Capitală de judeţ, Slatina este destul de bine populată, are un număr suficient de clădiri destul de mari şi cuprinde tot ceea ce este necesar”. Numărul caselor din Slatina se cifra la 357, însă erau dispuse fără nici o încadrare urbană, pe dealurile oraşului, oferind călătorului o imagine aproape derutantă. Sugestivă este descrierea oraşului făcută de Grigore Alexandrescu în 1842: „Pe la amiază sosirăm la Slatina, oraş vechi, dar cel mai anevoie de vizitat ce am văzut vre-o dată. Risipit pe coastele dealurilor ce îl înconjoară, oraşul înfăţişează o vedere împestriţată şi poate mulţumi privit de departe; însă cele mai multe case, după poziţiunea lor, sunt un fel de baterii, care trebuie să le iei cu asalt”.

Lucrările de modernizare ale oraşului Slatina, impulsionate de prevederile Regulamentului Organic, vizau în special îmbunătăţirea străzilor „strâmte, neregulate şi în stare proastă”, prin lucrări de pavare şi aliniere, canalizarea şi iluminarea oraşului. Veniturile primăriei erau folosite „pentru obşteşti trebuinţe, cât şi în alte înfrumuseţări orăşeneşti”.

La începutul secolului XX, teritoriul Slatinei cu centrul şi mahalalele, urma traiectoria unui pentagon, ale cărei laturi aproximative erau: „Pârliţii, mănăstirea Clocociov, Cazarma din dealul Caloianca şi unirea Gârlii Valea Muierii cu Oltul”. În acest perimetru erau incluse următoarele „cartiere”: Centrul oraşului, Obrocari, Caloianca, Sopotul, Drumul Gării, Clocociov, Dealul Viilor, însumând cca. 42 de străzi, unele dintre ele cu “trotoare pavate cu bazalt pe o întindere liniară de 1 580 m”. Populaţia oraşului era estimată la 8 028 locuitori.

În această perioadă se construieşte foarte mult, oraşul exprimând clar moda vremii şi o nouă concepţie de viaţă. Se construieşte din materiale durabile – cărămidă - îmbrăcată cu tencuială şi decoraţii în stuc. Deschiderea spre Occident care a introdus revelaţiile arhitecturii eclectice şi menţinerea unor elemente de factură orientală au oferit Slatinei farmec şi personalitate. Se întâlneau locuinţe negustoreşti cu geamlâc, locuinţe tradiţionale de târgoveţi, locuinţe-vilă de influenţă italiană (în Slatina s-au stabilit mulţi constructori şi arhitecţi italieni) cu generoase grădini, case şi instituţii monumentale în stil neoclasic european, eclectic, neoromânesc etc.

Centrul oraşului (în prezent zonă istorică înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din România), avea forma unui triunghi cu vârful spre răsărit, baza spre vest, pe măgura Grădişte (traseul străzii Ionaşcu), latura de sud urma dealul Caloianca, iar cea de nord dealul Sopot. În acest perimetru existau trei axe principale –Bucureşti (Mihai Eminescu), Lipscani şi Carol I (Dinu Lipatti) -, în care pulsa viaţa economică, culturală, spirituală a oraşului.

În punctul de convergenţă al străzilor Bucureşti, Lipscani şi Carol I se construieşte în anul 1887 Palatul Administrativ al judeţului Olt (azi sediul Muzeului judeţean Olt). Amplasat într-o poziţie dominantă, Palatul Administrativ constituia la vremea respectivă cea mai reprezentativă clădire a oraşului. Pentru a fi şi mai mult pusă în valoare, în faţa impozantei clădiri se amenajează in anul 1892 o frumoasă Grădină Publică – „Principesa Maria” – locul de promenadă al slătinenilor, care oferea muzică de fanfară şi café-concert, specialităţi culinare, îngheţată, dulciuri, limonade de tot felul. Aici se încheagă centrul administrativ şi bancar specific unei capitale de judeţ. În partea stângă a Palatului Administrativ, pe str. Varipatti, funcţiona Palatul Poştelor şi Telegrafului (1880), iar în dreapta se construieşte în anul 1908 Banca Slatina, edificiu a cărui arhitectură se bazează pe elementele neoromânismului, curent foarte apreciat în epocă.

La cumpăna secolelor XIX şi XX centrul Slatinei apare pe deplin omogenizat şi beneficiază de un stat aparte. Reprezintă zona care a câştigat cel mai repede un caracter urban, oferind identitate citadină vechiului târg de la vadul Oltului.

Dr. Aurelia Grosu